Am trăit în Africa vreme de câțiva ani. Am mers acolo pentru prima dată în 1957. Apoi, în următorii patruzeci de ani, m-am întors ori de câte ori am avut ocazia. Am călătorit mult, evitând rutele oficiale, palatele, personajele importante și politica de nivel înalt. În schimb, am ales să fac autostopul, urcându-mă în ce camion se întâmpla să treacă pe acolo, să cutreier deșertul cu nomazii, să fiu oaspetele țăranilor din savana tropicală. Viața lor este o trudă neîntreruptă, un chin pe care-l îndură cu o uluitoare răbdare și cu seninătate.

Așa că aceasta nu este o carte despre Africa, ci mai degrabă despre câțiva oameni de acolo — despre întâlnirile pe care le-am avut cu ei și despre timpul pe care l-am petrecut împreună. Continentul este prea vast pentru a fi descris. Este un adevărat ocean, o altă planetă, un cosmos divers, de o imensă bogăție. Numai simplificând enorm, din motive de comoditate, putem spune „Africa“. În realitate, altfel decât ca toponim, Africa nu există.

R.K.

Începutul, coliziunea, Ghana ’58

Mai presus de toate, lumina îți atrage privirea. Peste tot lumină. Peste tot strălucire. Peste tot soare. Chiar ieri, Londra autumnală scăldată în ploaie. Un avion scăldat în ploaie. Vânt rece și întuneric. Și aici, de dimineață, întregul aeroport era în plin soare, noi toți eram în plin soare.

În trecut, când oamenii călătoreau prin lume pe jos, mergeau călare sau navigau cu vaporul, călătoria îi obișnuia cu schimbarea. Imagini ale pământului le treceau încet prin fața ochilor, scena lumii abia se rotea. Călătoria dura săptămâni, luni. Aveai timp să te obișnuiești cu un mediu diferit, un peisaj nou. Clima se schimba și ea în etape, treptat. Până când călătorul ajungea la ecuatorul fierbinte din Europa rece, experimentase deja căldura plăcută din Las Palmas, valurile de arșiță din El Maragha și iadul de la Capul Verde.

Astăzi nu a mai rămas nimic din aceste gradații! Avionul ne smulge violent din zăpadă și ger și, în aceeași zi, ne aruncă în abisul arzător al tropicelor. Deodată, imediat ce ne frecăm la ochi, ne aflăm într-un infern umed. Începem imediat să transpirăm. Dacă am plecat din Europa iarna, ne lepădăm paltoanele și puloverele. Acesta este primul gest de inițiere pentru noi, oamenii din Nord, la sosirea în Africa.

Oamenii din Nord. Ne-am gândit oare că locuitorii Nordului constituie o minoritate distinctă pe planeta noastră? Canadieni și polonezi, lituanieni și scandinavi, unii americani și germani, ruși și scoțieni, laponi și inuiți, evenci și iakuți — lista nu este foarte lungă. Nu știu dacă cuprinde mai mult de cinci sute de milioane de oameni cu totul: nici zece procente din populația lumii. Cu toate acestea, marea majoritate trăiește la căldură, stând la soare toată viața. În plus, omul s-a născut la soare; cele mai vechi urme ale lui au fost găsite în țări calde. Ce fel de climă avea paradisul biblic? Era acolo o căldură eternă, ba chiar o căldură arzătoare, atât de mare, încât Eva și Adam puteau merge goi, fără să le fie frig nici măcar la umbra unui copac.

Chiar de pe treptele avionului întâlnim o altă noutate: mirosul tropicelor. Noutate? Dar acesta este mirosul care umplea magazinul domnului Kanzman, Produse Coloniale și Alte Mărfuri, de pe strada Pereca din Pińskul meu natal. Migdale, cuișoare, curmale, cacao. Vanilie, foi de dafin; portocale și banane la kilogram, cardamom și șofran la kilogram. Și Drohobîci? Interioarele magazinelor de scorțișoară ale lui Schulz? La urma urmei, „interioarele lor, slab luminate, obscure și solemne, miroseau intens a vopsea, a lac, a tămâie, arome ale unor țări îndepărtate și materiale rare“1! Cu toate acestea, mirosul tropicelor este oarecum diferit. Îi vom simți repede greutatea, materialitatea lipicioasă. Acest parfum ne va aminti imediat că ne aflăm în acel punct de pe Pământ unde biologia exuberantă și neobosită lucrează constant, zămislind, crescând și înflorind, chiar în timp ce se îmbolnăvește, se descompune, mucezește și putrezește.

Este parfumul unui corp încălzit și al peștelui care se usucă, al cărnii râncede și al maniocului prăjit, al florilor proaspete și al algelor marine care se acresc, pe scurt, a tot ceea ce este atât plăcut, cât și iritant, care atrage și respinge, care ademenește sau stârnește repulsie. Acest parfum ne va ajunge din palmierii din apropiere, va ieși din pământul arzător și va pluti peste jgheaburile băltite ale orașului. Nu ne va părăsi; face parte din tropice.

Și, în sfârșit, cea mai importantă descoperire — oamenii. Localnicii. Cum se integrează în acest peisaj, lumina, parfumul. Cum formează o unitate. Cum omul și peisajul sunt o comunitate inseparabilă, complementară, armonioasă, o identitate. Cum fiecare rasă este încorporată în peisajul său, în clima sa! Ne modelăm peisajul, iar acesta ne modelează trăsăturile feței. Omul alb este, printre acești palmieri, printre liane, în tufărișul și jungla de aici, un intrus ciudat și incongruent. Palid, slab, cămașă transpirată, păr lipicios, chinuit constant de sete, un sentiment de neputință, tristețe. Îi este frică mereu, frică de țânțari, de amibe, de scorpioni, de șerpi — tot ce mișcă îl umple de frică, teroare, panică.

Localnicii, dimpotrivă: cu puterea, grația și rezistența lor, se mișcă natural, liber, într-un ritm determinat de climă și tradiție, într-un ritm ceva mai lent, fără grabă, pentru că, la urma urmei, oricum nu poți realiza totul în viață, ce ar mai rămâne pentru alții?

Sunt aici de o săptămână. Încerc să cunosc Accra. Este ca un oraș multiplicat, replicat, care a ieșit din desiș, din junglă și s-a oprit pe țărmurile Golfului Guineei. Accra este plată, cu un singur etaj, fragilă, dar există și case care au unul sau mai multe etaje. Fără arhitectură extravagantă, fără lux sau fast. Tencuială obișnuită, pereți în culori pastelate, galben deschis, verde deschis. Acești pereți sunt plini de pete. Proaspete după sezonul ploios, petele creează nesfârșite constelații și colaje, mozaicuri, hărți fantastice și ornamente. Centrul orașului este dens construit. Trafic, aglomerație, zgomot, viața se desfășoară pe stradă. Strada este un drum separat de acostament printr-un jgheab deschis. Nu există trotuare. Mașinile se amestecă cu mulțimile de oameni de pe drum. Totul se mișcă împreună — pietoni, mașini, biciclete, căruțele hamalilor, câteva vaci și capre. Pe marginea drumului, dincolo de jgheaburi, de-a lungul întregii străzi — viața domestică și agricolă. Femeile pisează manioc, prăjesc tuberculi de taro pe cărbuni, gătesc niște feluri de mâncare, vând gumă de mestecat, biscuiți și aspirină, spală și usucă rufe. La vedere, ca și cum ar exista o lege care să oblige pe toată lumea să părăsească casele la ora opt dimineața și să fie pe stradă. În realitate, motivul este altul: apartamentele sunt mici, înghesuite și sărăcăcioase. Este înăbușitor, nu există ventilație, aerul este greu, mirosurile sunt grețoase, n-au ce respira. În plus, petrecând ziua pe stradă, poți participa la viața socială. Femeile vorbesc întruna între ele, strigă, gesticulează, râd. Stând deasupra unei oale sau a unui lighean, au un excelent punct de observație. Îi pot vedea pe vecini, pe trecători, strada, pot asculta certuri și bârfe și pot urmări evenimentele. Oamenii își petrec toată ziua printre oameni, în mișcare și la aer curat.

Un Ford roșu cu un difuzor pe acoperiș trece pe aceste străzi. O voce răgușită și răsunătoare îi îndeamnă pe oameni să vină la miting. Principala atracție a mitingului va fi Kwame Nkrumah — Osagyefo, prim-ministru, lider al Ghanei, lider al Africii, lider al tuturor popoarelor oprimate. Fotografii cu Nkrumah sunt peste tot — în ziare (zilnic), pe postere, pe bannere, pe fuste de stambă lungi până la gleznă. Chipul energic al unui bărbat de vârstă mijlocie, zâmbitor sau serios, într-o fotografie care ar trebui să sugereze că liderul privește spre viitor.

— Nkrumah este salvatorul! îmi spune tânărul profesor Joe Yambo cu încântare în voce. L-ai auzit vorbind? Ca un profet!

Da, l-am auzit. Am fost la un miting care s-a ținut pe stadionul local. Miniștrii care îl însoțeau — tineri, vioi — dădeau impresia că se distrează, că oamenii se bucură. Evenimentul a început cu preoți cu sticle de gin în mână, turnând alcoolul pe podium — o ofrandă adusă spiritelor, un fel de a stabili contactul cu ele, cerându-le bunăvoința și îngăduința. Adulții sunt prezenți la un astfel de miting, desigur, dar există și o mulțime de copii — de la bebeluși cărați în spate de mamele lor, la cei care abia se târăsc, până la cei care se țin copăcel și cei care merg la școală. Cei mai mici sunt îngrijiți de cei mai mari, cei mai mari de către cei și mai mari. Această ierarhie de vârstă este respectată cu strictețe, iar supunerea este absolută. Un copil de patru ani are autoritate deplină asupra unui copil de doi ani, un copil de șase ani asupra unui copil de patru ani. Copiii au grijă de copii, cei mai mari sunt responsabili pentru cei mai mici, astfel încât adulții să se poată dedica propriilor treburi, de exemplu, să-l asculte cu atenție pe Nkrumah.

Osagyefo a vorbit puțin. El a spus că cel mai important lucru este să obțină independența — restul va urma, cum ar veni, de la sine; tot binele va decurge chiar din această independență.

Bine făcut, cu mișcări hotărâte, avea trăsături armonioase și expresive și ochi mari și vii, care se mișcau prin marea de capete negre cu o atenție atât de concentrată, de parcă ar fi vrut să le numere pe toate cu precizie.