Lui Alejandro, fiul meu iubit,
filosoful meu curajos.

Mereu în inima mea.

1

Acum știe clar că poveștile nu sunt nevinovate, nu întru totul nevinovate. Poate că nici conversațiile de zi cu zi, expresiile nepotrivite sau greșite ori vorbitul de dragul de a vorbi, poate că nici ele nu sunt nevinovate. Poate că nici măcar ce spunem în vis nu e întru totul nevinovat. Există ceva în cuvinte, ceva care, în sine, comportă un risc, implică o amenințare, și, nu, nu e deloc adevărat că sunt purtate de vânt atât de ușor pe cât se spune. Nu e adevărat. Se prea poate ca anumite ecouri ale celor rostite, chiar ale celor mai banale rostiri, să dăinuie ani de zile, ca într-o letargie, pulsând încetișor într-un ungher al memoriei, așteptând o a doua șansă de a reveni în prezent ca să amplifice și să corecteze acel ceva care, la un moment dat, nu a fost pe deplin lămurit; iar revenirea se produce adesea cu o elocință și cu o bogăție de semnificații care le depășesc cu mult pe cele inițiale. Iată-le, trebuie doar să le vezi cum apar îmbrăcate în veșminte stranii, pe notele unei muzici exotice, cu un aer nemaivăzut, și aducând vești mari și uimitoare despre un trecut care se poate să nici nu fi existat. Și, întotdeauna, întotdeauna cuvintele sau poveștile care se întorc din colțurile întunecate ale memoriei vin în zăngănit de arme, încărcate de reproșuri, dornice de răzbunare și puse pe ceartă. E ca și cum, în lungul exil al uitării, s-ar fi scufundat în niște lumi imaginare, scormonind prin măruntaiele lor, precum doctorul Moreau în măruntaiele creaturilor lui monstruoase, până la a suferi o totală și fantastică metamorfoză. Și, astfel, într-un cortegiu lugubru de figuri grotești, dar în același timp fermecătoare, cuvintele și poveștile de ieri ajung până la noi și instaurează în conștiință tirania, delicioasa tiranie, a noilor lor semnificații și argumente. Ah, ca să nu mai punem la socoteală gesturile pe care le facem când vorbim — dimensiunea teatrală a cuvintelor — și care uneori sunt mai convingătoare decât înseși cuvintele, supraviețuind și ele în memorie, așa încât adesea nu mai știm prea bine dacă ceea ce ne amintim sunt frazele sau mai degrabă punerea lor în scenă: repertoriul de mișcări care le însoțesc, zâmbetele, privirile, mâinile, umerii, pauzele, sporovăiala tainică a tăcerii și a trupului.

Astfel de conjecturi sumbre străbat și agită mintea Aurorei, așternându-i pe chip un nor de oboseală. Căci de foarte multă vreme, aproape de când se știe, a tot ascultat povești, confidențe, cuvinte peste cuvinte, rostite mereu în șoaptă, dar cu furie și durere în glas. Povești care, de obicei, vin de demult, din spate, care s-au întâmplat într-un timp îndepărtat, aproape legendar deja, dar care se păstrează la fel de proaspete și de vii ca pe-atunci, dacă nu chiar mai vii. Oare ce anume are Aurora în ea de trezește numaidecât în oameni încrederea și dorința de a i se confesa și de a-i povesti fragmente antologice din viețile lor, secrete pe care, probabil, povestitorul nu le-a mai împărtășit nimănui altcuiva? Dar ei, Aurorei, da. Ei toată lumea îi povestește, cu toții o iubesc, toți îi mulțumesc pentru înțelegere, pentru modul ei atât de dulce, atât de consolator de a asculta.

Are ea, pesemne, un har înnăscut și aproape miraculos, căci oricine ar privi-o nu poate să nu zâmbească, să nu se îndrepte către ea ca să o întrebe tot felul de nimicuri, cum te cheamă, în ce zodie ești, care e floarea ta preferată, și uite-așa, cu toții ajung să-i povestească micile lor bucurii, împliniri, poticneli și, în cele din urmă, marile lor nefericiri.

„Așa l-am cunoscut și pe Gabriel“, își zice ea. Au trecut aproape douăzeci de ani de atunci. Și-au intersectat scurt privirile în timp ce treceau unul pe lângă celălalt pe o stradă dintre cele mai aglomerate, iar Gabriel s-a oprit brusc, cu o figură mirată, s-a apropiat de ea croindu-și drum prin mulțime și, mijind ochii ca și cum ar fi descifrat ceva foarte neclar, a întrebat-o dacă nu se mai întâlniseră cumva, ea a zis că nu, el s-a încăpățânat că ba da, cu aerul că încearcă să-și aducă aminte, sigur că se mai văzuseră undeva, sau poate într-o viață anterioară, poate în vis, trecătorii șerpuiau în grabă pe lângă ei, iar continuarea o știm: lasă-mă să ghicesc cum te cheamă sau să-mi aduc aminte, ce fundă simpatică ai în păr, de unde ești, cu ce te ocupi, sigur nu ne-am mai întâlnit, și, chiar în seara aceea, s-au dus la o cafenea, iar Gabriel a luat cuvântul și i-a vorbit îndelung despre el, despre pasiunile lui, despre manii, despre proiectele lui de viitor, după care i-a povestit o bună parte din viața lui, iar ea îl asculta fără nici cel mai mic semn de oboseală, se bucura sau se întrista după caz, mereu atentă la poveste, atât de devotată cuvintelor, dar și pauzelor, atât de pregătită să fie uimită, atât de docilă, atât de primitoare. „N-am mai cunoscut pe nimeni atât de… cum să zic, atât de aparte și de plin de farmec, atât de dulce ca tine“, a rostit la sfârșit Gabriel, ca să încheie și să celebreze întâlnirea, iar cuvintele acelea au fost precursoarele unei declarații de dragoste.

Pe urmă a condus-o acasă și, cum ea era o atât de bună confidentă, pe drum i-a vorbit despre fericire, tema lui preferată, că doar nu degeaba era profesor de filosofie și de foarte tânăr, chiar de mic copil, citise și reflectase mult asupra acestui subiect, și știa bine căile pe care le aleseseră oamenii, în fiecare epocă și în fiecare societate, ca să ajungă să fie mai mult sau mai puțin fericiți. „Ce interesant“, a spus Aurora, și atunci Gabriel a prins curaj și a adăugat că el crede că fericirea se învață și că ăsta ar trebui să fie primul lucru pe care să-l învățăm încă de mici, așa cum ar trebui să învățăm să conviețuim cu piedicile pe care ni le scoate-n cale destinul, și că prima dintre toate lecțiile ar consta în a avea sufletul ușor ca să poată pluti pe deasupra vieții, punct în care a schițat cu degetele prin aer o mișcare vălurită ca și cum ar fi imitat curgerea apei, fără să fim răniți de ghimpii realității și fără ca necazurile sau norocul, plictisitoarea curgere a timpului sau ispita mortală de a dori imposibilul, fără ca fatalismul, sirenele plăcerilor imediate sau, mai cu seamă, groaza de moarte să ne poată arunca în mlaștina frustrării — și la fiecare câțiva pași se oprea ca să-și guste propriile cuvinte și să vadă cum Aurora le înfrumuseța cu atenția ei —, ci, dimpotrivă… numai că aici și-a încheiat discursul, fiindcă tema era mult prea complexă ca să fie abordată în câteva cuvinte, și poate că avea să aibă altă ocazie — înroșindu-se ușor pe când rostea acest lucru —, dacă și ea era de aceeași părere, să vorbească mai pe îndelete despre aceste chestiuni. Iar cum Aurora încuviințase, și-au dat întâlnire și în alte seri și, astfel, încetul cu încetul, el i-a propus să o conducă pe calea fericirii, iar ea a acceptat și l-a urmat cuminte și amândoi au pornit spre viitor ca și cum s-ar fi adâncit într-o pădure fermecată unde îi pândeau o mulțime de pericole, el în față, luând-o de mână ca să o poată feri de orice amenințare, de parcă ar fi fost o fetiță sau vreo creatură neajutorată, prețioasă și fragilă, pe care trebuia să o conducă plin de grijă, și, în felul ăsta, pas cu pas, iată că trecuseră douăzeci de ani de când înaintau pe drumul acela, fără să fi ajuns vreodată undeva, tot mai rătăciți și mai neîncrezători, pierzând definitiv busola fericirii. Să mai spună cineva că poveștile sunt nevinovate și că vorbele sunt luate de vânt.

Acest har înnăscut l-a avut Aurora dintotdeauna. Oricine are ceva de povestit, la ea vine să-i povestească. Poate din pricina firii ei domoale și un pic melancolice și a felului ei de a zâmbi și de a privi. „Ce zâmbet trist și frumos ai“, „ce expresie blândă are chipul tău“, „ce plăcere să mă uit la tine“, „cum îți strălucesc ochii“, i se tot spune. „De prea multe ori, de mult prea multe ori“, își zice ea și, cu un fel de tremur și oftat, revine la realitate. Începe să se lase seara, copiii ieșiseră de la ore de ceva vreme. Ieșiseră din clasă în ordine și apoi se dezlănțuise debandada, cu țipete, cu ghiozdane, cu costume și măști de carnaval. De-afară, pe fereastră, își luaseră la revedere, strâmbându-se și hlizindu-se la ea, iar ea îi petrecuse cu privirea până când vocile lor deveniseră doar un zvon îndepărtat. Timpul trecea, iar ea era tot acolo, fără să știe prea bine de ce. „Auri, tu nu vii?“ a întrebat-o o colegă din pragul ușii întredeschise. Ea a răspuns că da, pleacă și ea curând, dar înainte vrea să mai corecteze niște exerciții. Însă nici de plecat nu pleacă, nici de corectat nu corectează nimic. Aranjează pupitrele și scaunele, strânge desenele, alege câteva pe care le agață pe panourile de plută de pe perete. Miroase a vanilie, a plastilină, a gumă de șters, a pipi, a vopsea de marker. Apoi rămâne nemișcată, cu privirea dusă spre lumina din ce în ce mai slabă a zilei, cufundată într-un gând care i se plimbă prin minte fără să se lase prins.

Oare la ce se gândea adineauri de era așa important și, brusc, uitase? A, da! Acum își amintea. Se gândea la toate poveștile pe care i le spuneau ceilalți, da, asta era.