Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design copertă și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Exit Strategy

Autori: Lee Child și Andrew Child

Copyright © Lee Child and Andrew Child 2025

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3172-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-3276-8

Unu

Nathan Gilmour știa lucruri pe care alți oameni, cum erau colegii lui de la Administrația Portuară din Baltimore, nu le știau. Lucruri cum ar fi faptul că moartea recentă a unuia dintre acei colegi nu a fost un accident, în ciuda a ceea ce scria în raportul poliției. Nu a fost un accident, iar victima vizată nu era bărbatul care murise, ci Gilmour.

Gilmour știa că el ar fi trebuit să moară. Nu exista nicio îndoială în privința asta, iar dacă nu făcea nimic și continua să urmeze ordinele pe care le primea, ucigașii își vor da seama că o dăduseră în bară și vor încerca să își îndrepte greșeala. Nu exista nicio îndoială nici în privința aceasta. Prin urmare, Gilmour nu avea de ales. Trebuia să se dea la fund.

Gilmour stătea singur în biroul înghesuit. Celălalt birou era îngropat într-o mulțime de buchete de flori, iar multe dintre ele începuseră să se ofilească. Aerul era îmbâcsit de mirosul lor. De duhoarea lor, și-a zis Gilmour. Duhoarea morții. A început să respire pe gură și și-a răsucit scaunul într-o parte, astfel încât să evite priveliștea de pe fereastră. Nu voia să vadă acoperișul cortului alb care se lăsa. Acesta fusese montat fix acolo unde containerul maritim se izbise de pământ după ce se desprinsese de macara. Sau fusese lăsat să cadă. Anchetatorii plecaseră, dar pata impregnată în beton avea să rămână acolo luni întregi. Prin birou circula zvonul că tipul strivit de container fusese făcut terci. Gilmour îl cunoștea de cinci luni. Împărțise biroul cu el, ajunsese să îl placă. Și, în cele din urmă, îi adusese moartea. Gilmour s-a cutremurat și a scos un telefon din buzunar. Unul foarte simplu. A ridicat clapeta și a tastat un mesaj.

911. Trebuie să ne întâlnim.

Gilmour a introdus un număr, apoi a apăsat tasta Trimite. S-a uitat la ceas — un minut după 11:00 —, apoi a așteptat răspunsul. Era imposibil să lucreze ceva în ziua aceea. Sau în orice altă zi, în locul acela. Sau în orice alt loc, dacă manevra lui dădea greș.

În același timp în care Nathan Gilmour trimitea textul, Jack Reacher intra într-o cafenea. Era un spațiu generos, luminos și aglomerat, la o aruncătură de băț de biroul lui Gilmour de lângă chei. Interiorul cafenelei avea pereți de cărămidă nefinisați, pardoseală din lemn de stejar și trei rânduri paralele de stâlpi din fier forjat ornamentat, care susțineau tavanul. Era un depozit vechi, a bănuit Reacher. Solid, construit pentru a rezista. Era genul de loc care rezistase mai mult decât ramura industrială pentru care fusese conceput și care acum primise a doua șansă la viață. Reacher își imagina că etajele superioare vor fi transformate în apartamente cochete, deoarece cartierul se modernizase. Asta dacă nu erau deja cochete.

Reacher s-a așezat la coadă, și-a comandat cafeaua — neagră, fără zahăr —, a plătit și s-a dus cu cana la o măsuță rotundă dintr-un colț. Cineva lăsase acolo un ziar, dar nu acesta era motivul pentru care alesese acea masă, ci pentru că putea să vadă toată încăperea. S-a strecurat în spatele mesei și s-a lăsat pe scaunul din lemn. Acesta nu era construit pentru cineva de mărimea lui — 1,95 metri și 114 kilograme — și nu era confortabil, dar lui Reacher nu îi păsa. Nu intenționa să stea mult. Sosise în oraș cu un autobuz Greyhound și avea de gând să plece tot așa, în seara aceea, mai târziu, sau a doua zi, dimineața devreme. Era acolo ca să vadă o trupă care îi plăcea și care cânta la un eveniment caritabil pentru veterani. Concertul urma să aibă loc seara, în aer liber. Era sfârșit de octombrie, dar Reacher nu avea nicio jachetă cu el. Trebuia să cumpere una. S-a gândit să își umple cana cu cafea încă o dată sau de două ori — ori chiar de trei ori —, apoi, când cantitatea de cofeină avea să ajungă la un nivel satisfăcător în corpul lui, să își vadă mai departe de drum.

Cafeneaua era aproape plină. Câțiva clienți își vedeau de treburile lor. Doi dintre ei citeau cărți, ceilalți tastau la laptopurile lor. Șase oameni stăteau îngrămădiți în jurul unei mese de patru persoane din mijlocul cafenelei. Restul meselor erau ocupate de cupluri. Partenerii își acordau atenție reciproc sau erau absorbiți de ecranele telefoanelor, însă Reacher a observat că două cupluri aveau o dinamică diferită. Unul dintre cupluri nu își lua ochii de la intrare. Bărbatul avea barba tunsă cu grijă, iar femeia avea părul negru, prins într-o coadă împletită în stil franțuzesc. Amândoi erau îmbrăcați elegant, ca și când s-ar fi aflat acolo pentru o ocazie specială, iar expresiile de pe fețele lor oscilau între neliniște și entuziasm. Ultimul cuplu îi privea. Erau mai în vârstă. Aveau spre 80 de ani. Erau palizi, cărunți și adunați de spate. Hainele lor erau uzate și ponosite, iar pe masă între ei era o singură cană.

Reacher și-a terminat cafeaua, s-a ridicat cu greu de la masă și s-a îndreptat agale spre tejghea. Și-a umplut din nou cana, iar când s-a întors, tocmai intrase în cafenea un bărbat în jur de 45 de ani, îmbrăcat la costum și ținând o servietă. Cuplul elegant care stătuse cu ochii pe intrare s-a ridicat pe jumătate în picioare, pe fețele lor înfiripându-se un zâmbet. Apoi ceva din expresia bărbatului care tocmai intrase i-a descurajat. Zâmbetele le-au dispărut brusc și s-au lăsat încet pe scaune. Bărbatul și-a lăsat umerii să-i cadă. Tipul care abia intrase li s-a alăturat la masă și pentru o clipă nimeni nu a vorbit. Bărbatul cu barbă și-a îndreptat spatele, și-a scos bărbia în afară și a spus:

— Dacă veștile sunt proaste, spune-ne. Nu ne ține în suspans.

Reacher a rămas lângă termosurile de la capătul tejghelei, prefăcându-se că se gândește dacă să își adauge niște lapte în cafea. Asculta conversația.

Tipul care tocmai se așezase a spus:

— Nu uitați ce v-am spus. Piața la termen este ca o furtună violentă care se dezlănțuie în mijlocul oceanului. O investiție este asemenea unei nave care încearcă să străbată acel ocean. Trebuie să iei în considerare rafalele puternice de vânt, curenții înșelători, valurile imprevizibile. Poți rămâne blocat, să te izbești de stânci, să te confrunți cu întârzieri, poate chiar să te scufunzi.

Reacher l-a văzut pe bătrânul ponosit clătinând din cap și împingându-și scaunul în spate, ca și când ar fi vrut să se ridice. Femeia care îl însoțea și-a pus mâna pe brațul lui, oprindu-l.

Bărbatul cu barbă a spus:

— Ne-ai spus că știi cum să navighezi prin furtună. Ne-ai spus că ești cel mai bun, că poți obține profit în 24 de ore. Poate chiar să ne dublezi banii.

Celălalt bărbat a zis:

— Adevărat. Așa am spus.

— Și-atunci, ce ne spui acum? Că ne-ai pierdut banii?

— Nu i-am pierdut.

— Atunci?

— Nu i-am dublat.

— Dar a mai rămas ceva din ei?

— Ceva? a întrebat bărbatul rânjind. Poți spune și asta. Pentru că nu i-am dublat. I-am triplat.

Bărbatul cu barbă a tăcut câteva momente, apoi a spus:

— Triplat? Asta ar însemna…

Celălalt bărbat și-a ridicat servieta, a pus-o în poală, a desfăcut încuietorile, apoi a întors-o cu fundul în sus deasupra mesei. Din ea s-au revărsat teancuri de bancnote. 15 teancuri. Unul a răsturnat o cană, iar două au căzut pe jos. El a spus:

— 15 mii de dolari în mai puțin de o zi. Iar asta după comisionul meu. După cum vă spuneam, sunt cel mai bun.

Reacher a văzut cum cei doi parteneri îmbrăcați mai sărăcăcios s-au privit o clipă. Un soi de înțelegere tăcută s-a instalat între ei. Fiecare a încuviințat, foarte încet. Și-au îndreptat spatele puțin și s-au aplecat ușor în față.

Bărbatul cu barbă se holba la bani, cu gura căscată. Femeia care îl însoțea a țipat și l-a strâns atât de tare în brațe, încât au fost cât pe ce să cadă de pe scaune. Au țipat, s-au entuziasmat, au bătut palma. Toată lumea din cafenea se holba la ei, însă lor nu părea să le pese câtuși de puțin. Tipul care le-a dat vestea a zâmbit. Și-a întors servieta și a închis-o. S-a ridicat și, aproape că ajunsese la ușă, când bărbatul cu barbă a observat că era pe picior de plecare.

— Stai! Pleci? l-a întrebat.

— Da. Mi-am terminat treaba. Bucurați-vă de câștig.

— Nu. Nu ți-ai terminat treaba, a spus bărbatul și a început să adune teancurile de bani. Ia-i înapoi. Investește-i pe toți pentru noi. Așa cum ai făcut aseară.

— Ești sigur?

— Da.

— Nu pot promite că îi voi tripla din nou.

— Dar i-ai putea dubla?

Bărbatul a revenit la masă.

— Da, este posibil.

Reacher s-a întors la masa lui și l-a urmărit pe bărbatul cu barbă cum strânge teancurile de bani. Acesta a ridicat cele două teancuri care căzuseră pe jos, a îndreptat cana răsturnată, i-a strâns mâna celuilalt bărbat, apoi a cuprins-o pe femeie cu brațul pe după umeri și s-au îndreptat împreună spre ușă. Aproape că țopăiau de fericire. Bărbatul și-a pus servieta pe masă, a deschis-o și a așezat banii înăuntru. A închis-o din nou, a încuiat-o și a dat să plece.

Bătrânul s-a ridicat anevoie în picioare. A întins mâna, apoi a făcut un gest ca și când ar fi vrut ca bărbatul să vină la masa lor. Dar tipul a privit în jur o clipă, convins cumva că bărbatul făcuse semn altcuiva, a ridicat din umeri, apoi s-a apropiat de el. Bătrânul a zis ceva, apoi s-au așezat amândoi. Reacher nu putea auzi conversația lor. Nici nu era nevoie. Putea vedea ce se întâmplă. Și știa ce urma în continuare. Două minute mai târziu, bărbatul mai în vârstă și-a strecurat o mână scheletică în buzunarul hainei și a scos două teancuri de bancnote mai groase decât cele care căzuseră din servietă câteva minute mai devreme. Să fi fost 5 000 de dolari în fiecare. În total, 10 000 de dolari. Probabil toți banii pe care reușise să îi strângă cuplul în vârstă.