Familiei mele

PRIMA PARTE

MAI 1992

1

A trecut doar o clipă de când autobuzul s-a desprins de șoseaua fierbinte, luând-o pe drumul de pământ care trece prin pădure, că se și simte răcoarea la umbra copacilor. Razele soarelui sclipesc strecurate printre frunzele de un verde fraged, insectele se zbenguie în lumina prăfuită, iar sus, în vârful copacilor, zboară păsări nerăbdătoare, în căutare de partener sau de crenguţe pentru cuiburile lor. Chiar dacă e încă mai și chiar dacă e doar puţin trecut de ora 10 dimineaţa, Bjarke Venø, de 25 de ani, profesor de biologie, simte deja că va fi o vreme la fel de frumoasă ca vara și-i aruncă o privire satisfăcută colegei sale, Ann-Louise, o femeie între două vârste, care se află la volan, ca de fiecare dată când ei doi pleacă în expediţie cu copiii de la centru. Șoferiţă experimentată, Ann-Louise conduce cu mare îndemânare mașina prin făgașele drumului desfundat, în timp ce cântă împreună cu elevii:

Șoferiţa noastră nu știe să conducă un autobuz…

Printre cuvinte se aud râsetele micuţilor pasageri, iar Bjarke zâmbește când își aruncă ochii în oglinda retrovizoare mare și le vede feţele fericite. Apoi privirea îi este distrasă. Dincolo de geamurile mașinii, natura pare mai frumoasă ca niciodată. Peste tot se vede cum viaţa renaște, în atmosfera călduţă a primăverii. Mai ales păsările. Perioada lor de reproducere începe încă din primele zile ale lui mai. Păsările se împerechează, își construiesc cuiburile, își clocesc ouăle, iar Bjarke speră din tot sufletul că va putea să-i facă pe copii să trăiască acea experienţă extraordinară pe care a trăit-o și el în copilărie, când pleca în explorarea mlaștinilor de pe coasta de vest. Simte în capul pieptului că această expediţie va fi ceva cu totul special, poate pentru că acești copii duc cu ei poveri atât de apăsătoare. Este același sentiment care l-a împins — se împlinesc în curând trei luni de-atunci — să-și trimită CV-ul pentru postul de suplinitor la căminul din Aggersminde. Proaspăt absolvent de facultate, nu știa că acel cămin avea școală proprie, cu echipă de profesori titulari, or, imediat cum văzuse anunţul de angajare într-o revistă de profil, își depusese candidatura. Câteva săptămâni mai târziu, foarte emoţionat, se dusese la Jyllinge pentru întâlnirea cu directorul. Obţinuse postul și i se făcuse un tur al locului. Își amintește și-acum cât era de nerăbdător să-și pună în practică ideile care-i fremătau prin creier, legate de lecțiile pe care plănuia să le predea elevilor săi.

Bjarke aruncă o privire peste notiţele din carneţelul său. De-abia așteaptă să le vorbească elevilor despre numeroasele specii de păsări pe care le vor întâlni și dorește să fie cât mai bine pregătit.

A fost cât pe ce să anuleze excursia. Simţise și el că era ceva suspect la mijloc și totuși a fost foarte surprins când directorul l-a convocat la el în birou în acea dimineaţă ca să-i spună că mai multe persoane își exprimaseră rezervele cu privire la această ieșire, susținând că, în circumstanţele actuale, era de preferat să se renunţe la ea. Directorul i-a explicat că o instituţie cu reputația lui Aggersminde era obligată să ia în serios aceste rezerve. Bjarke n-a făcut legătura imediat. Dar de o săptămână încoace se vorbea întruna în mass-media despre un băiețel, Daniel Stryger Hansen, în vârstă de 9 ani, care dispăruse în mod misterios de la locul de joacă aflat la intrarea într-un sat din sud-vestul  Sjællandului. Poliţia, armata și numeroși voluntari măturaseră cu atenție împrejurimile, iar portretul puștiului apărea pe prima pagină a tuturor ziarelor și în toate buletinele de știri. Fotografia era însoţită de descriere: păr scurt, roșcat, pistrui, slăbuţ, aproximativ 1,20 metri, purtând pantaloni scurţi Adidas, tricou albastru, geacă roșie și bascheţi albi. Avea și un ghiozdan albastru cu alb, marca Salomon. Părinţii erau înnebuniţi de îngrijorare, iar poliţia nu reușise să descopere nimic relevant. Începuse să se vorbească despre posibilitatea unei crime, mass-media făcând legătura cu alte cazuri de același fel, rămase neelucidate, însă anchetatorii refuzau să facă vreun comentariu. Bjarke fusese și el impresionat, ca toată lumea, de reportajele citite sau auzite și i se strângea inima pentru băiat și familia lui, dar n-ar fi crezut niciodată că soarta lui Daniel Stryger Hansen avea să-i neliniștească pe părinţii unei clase de-a treia din Roskilde, din moment ce copilul dispărut se afla la mai mult de 100 de kilometri depărtare.

Din fericire, până la urmă directorul a hotărât să nu se opună excursiei. Numai că, în loc să-i ducă pe copii în rezervaţia naturală pe care plănuise să le-o arate, Bjarke trebuia să se mulţumească să-i ducă până pe malul iazului de la Gundsømagle, cu mult mai aproape, ceea ce a avut darul de a-i liniști pe părinţi, deoarece acolo se duc și ei cu regularitate să facă focuri de tabără și să se joace de-a v-aţi ascunselea. Mai întâi dezamăgit și enervat — făcuse multe eforturi să pregătească acea vizită —, Bjarke și-a dat seama că putea totuși să le ofere copiilor experienţa pe care dorea să le-o împărtășească, documentându-se în legătură cu fauna ornitologică din jurul iazului. Încă de la venirea în centru făcuse tot posibilul să trezească interesul elevilor săi pentru viaţa păsărilor din zona lacurilor și a mlaștinilor daneze, iar acum, văzându-i cât de binedispuși sunt, are impresia că a reușit.

Când o ia pe drum la vale, să nu-i stea nimeni în cale.

Șoferiţa noastră nu știe să conducă un autobuz…

— Mai avem mult? strigă Bjarke către Ann-Louise, ca să se audă peste vacarmul copiilor și radioului la care se vorbește despre epurarea etnică din Iugoslavia.

Șoferiţa nu răspunde, iar Bjarke tocmai se pregătește să repete întrebarea, când autobuzul iese din pădure și în faţa ochilor li se deschide un nou peisaj. E pentru prima oară când Bjarke organizează o ieșire în acest loc și se simte tulburat în faţa imensei întinderi de stuf dintre liziera pădurii și lac.

*

O oră și jumătate mai târziu, Ann-Louise și Bjarke își croiesc drum printre trestii, urmați de copii, în timp ce soarele e deja sus pe cer. Umiditatea călduţă degajată de vegetaţie îl face să transpire pe tânărul ornitolog amator. Copiii înaintează curajos prin nămol, înconjuraţi de trestii înalte de doi metri, însă degeaba le tot vorbește Bjarke cu pasiune despre silvia-de-zăvoi, pentru că-i este evident că interesul celor mici a scăzut. Echipaţi cu cizme de cauciuc, găletușe și mincioguri, au adunat pene și coji de ouă de rândunici-de-mare, piţigoi și pescăruși. Au găsit și cadavre de broaște, pietricele frumoase cu puteri magice și scoici de apă dulce, pe care copiii au învăţat de la Bjarke să le deschidă cu vârful briceagului acestuia. Răbdarea lor se apropie de sfârșit cu mult înainte de ora prevăzută pentru recreere. Într-un târziu, Bjarke zărește ceea ce căuta și exclamă, arătând cu degetul:

— Acolo! Uitaţi-vă! Un cuib de silvie!

Copiii, mai ales fetele, se adună în jurul profesorului, care s-a lăsat pe vine. La câţiva metri, printre trestii, se vede cuibul aflat în construcţie. E un cuib ca oricare altul, dar Bjarke îl folosește ca pretext pentru a-și putea ţine discursul pregătit de-acasă:

— Prezenţa acestui cuib arată că masculul și femela s-au ales unul pe celălalt și s-au împerecheat. O veche legendă spune că acest lucru se întâmplă în ziua de Sfântul Valentin. Odată ce este gata cuibul, femela face ouă și se apucă de clocit până când apar puișorii. Apoi părinţii lor își dedică toate eforturile să-i hrănească și să-i înveţe să zboare.

Fetele observă perechea de silvii cum zboară în jurul cuibului și se aud câteva „oh“-uri și „ah“-uri la vederea paradei lor amoroase. Bjarke zâmbește și aproape că-i dă uitării pe băieţii care bombăne în spatele fetelor.

— Mi-e foame.

— Când o să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea?

— Bleah! Ce e asta?

Bjarke se întoarce, mulţumit că un băiat pune capăt concertului de doleanţe. Își amintește că-l cheamă Emil și vede că s-a îndepărtat puţin de grup, iar acum se uită dezgustat la ceva. Copiii își croiesc drum până la el, printre tijele lungi ale trestiilor. Bjarke își închide cu grijă briceagul și-l bagă în rucsac, pe care-l lasă pe jos, pe o mică movilă, înainte să se ducă să vadă despre ce este vorba.

Emil arată cu un deget tremurător înspre un pâlc des de rogoz pe care o altă pereche de silvii a construit un cuib. Acesta pare mic și făcut în grabă, ar fi fost aproape invizibil pentru un ochi mai puţin atent. Iar puiul de pasăre mare din el este orb și golaș și seamănă cu un fetus. Dar este viu. Ochii săi proeminenţi se mișcă febril în spatele pleoapelor, iar cu mișcări pe cât de stângace, pe atât de hotărâte, sprijinit de peretele cuibului, puiul împinge un ou către marginea opusă. Cu ghearele ascuţite încleștate pe rămurele, se ridică pe piciorușele sale roz, tremurând din cauza greutăţii oului.

— Ce e asta? întreabă copiii curioși.

Nici Bjarke nu se așteptase la o astfel de scenă aici.

— E tot un cuib de silvie. Dar a fost vizitat de un bebeluș de cuc și, după cum puteţi observa, nu e chiar o vizită de curtoazie, explică Bjarke pe un ton scăzut, asigurându-se că cei mici nu se apropie prea tare.

— De ce încearcă să arunce oul ăla?

— Pentru că asta este în natura lui. Cucii nu seamănă cu celelalte păsări. Ei nu trăiesc în cuplu, au mai mulţi parteneri. După ce au fost fecundate, femelele își abandonează ouăle în cuibul unei alte păsări.