Introducere nouă

Melanie Klein a descoperit psihanaliza la vârsta de treizeci și doi de ani, în 1914, când se afla în Budapesta. Atunci a citit broșura lui Freud despre vise, „Uber den Traum“. Acesta a fost înce­putul a ceea ce a devenit interesul dominant al vieții ei: psihanaliza. În acea perioadă și-a început analiza personală cu Ferenczi. Se pare că a luat această măsură, în parte, din motive terapeutice, dar totodată, psihanaliza i-a captivat de la început imaginația. Îi satisfăcea imensa curiozitate intelectuală, interesul față de oameni care o caracterizase întotdeauna și dorința de a lucra în beneficiul oamenilor și cu oameni. (Inițial plănuise să studieze medicina.) În 1919 și-a prezentat prima lucrare în fața Societății Maghiare de Psihanaliză, acesta fiind debutul unei contribuții creative ce a continuat până la moartea ei, în 1960, și care avea să revoluționeze teoria și practica psihanalitică.

Eseurile ei sunt adunate în volumele I și IV din Operele Melaniei Klein. A mai scris și două cărți, Psihanaliza copiilor și Povestea unei analize de copil, volumele II și III din Opere.

Volumul de față, care conține scrierile din 1921 până în 1946, înfățișează dezvoltarea muncii și a gândirii ei încă de la început, mergând până la formularea conceptului ei teoretic major, acela de poziție depresivă (1935–1940).

Melanie Klein și-a început activitatea psihanalitică cu pacienți copii. A fost o pionieră a analizei copilului. A creat metode pentru analizarea copiilor, chiar și a celor foarte mici, fără a devia de la principiile de bază ale tehnicii psihanalitice. Întrucât modalitatea firească de exprimare a copiilor este jocul, ea le-a pus la dispoziție mici jucării și le-a privit jocul ca pe o expresie simbolică a vieții lor interioare, comparabilă cu asocierea liberă la adulți. Le-a interpretat jocul și comportamentul, dar și comunicările verbale. În contrast cu alți terapeuți ai acelei perioade, a adoptat de la bun început o atitudine strict psihanalitică, evitând orice amestec educativ sau de altă natură în procesul psihanalitic. Și interpreta de la început orice-i prezenta copilul, indiferent dacă sentimentele acestuia erau pozitive sau negative. La vremea respectivă se credea că la copii nu apare transferul față de analist, așa cum apare la adulți, deoarece copiii sunt atașați în continuare de obiectele lor inițiale, părinții. Klein a descoperit că transferul, pozitiv și negativ deopotrivă, apare cu ușurință la copii. A constatat că, dacă erau păstrate cadrul și atitudinea psihanalitică, relațiile de transfer ale copiilor nu se deosebeau prea mult de cele ale adulților. A afirmat și a demonstrat că la baza transferului se află proiectarea asupra analistului a lumii interne a copilului și a imagourilor sale, și nu o transferare liniară asupra analistului a sentimentelor față de părinții reali. Abordarea ei era caracterizată de o profundă convingere cu privire la validitatea metodei psihanalitice a lui Freud și de încrederea în faptul că la copil, ca și la adult, în ciuda tuturor rezistențelor și a mecanismelor de apărare, există dorința arzătoare de adevăr și aprecierea adevărului. Și, într-adevăr, copiii reacționau la abordarea ei simplă și directă.

Astăzi e greu să înțelegem cât de îndrăzneață și de revoluționară era o astfel de abordare a copiilor în vremea respectivă. Activitatea Melaniei Klein a șocat și a provocat controverse aprinse. Ea își descrie tehnica și motivația acesteia, precum și unele din descoperirile făcute, în lucrările „Analiza timpurie“ (1923), „Principiile psihologice ale analizei timpurii“ (1926) și „Simpozion pe tema analizei copiilor“ (1927). Aceste lucrări se ocupă, totodată, de principalele elemente ale controversei din acea vreme. Grosul materialului psihanalitic pe care și-a bazat concluziile se găsește în cartea pe care a scris-o în aceiași ani, Psihanaliza copiilor.

Noile instrumente și tehnici duc la noi descoperiri. Exceptând analiza micului Hans, întreprinsă chiar de tatăl acestuia sub supervizarea lui Freud, teoria freudiană privind dezvoltarea copiilor se baza predominant pe analizele sale cu adulți. Activitatea lui Klein a confirmat descoperirile lui Freud privind sexualitatea infantilă și agresivitatea infantilă, rolul Supraeului și complexul Oedip. Dar munca ei directă cu copii a adus noi descoperiri și a clarificat mai în amănunt stadiile timpurii, pregenitale ale dezvoltării, descrise de Freud doar la modul mai general. Aceste descoperiri au dus în cele din urmă la anumite divergențe față de concepțiile lui. Klein a fost izbită de la început de viața fantasmatică bogată a copiilor și de bogăția lumii lor interne, ce conținea figuri deopotrivă foarte bune și foarte îngrozitoare; a observat, de asemenea, că sufereau de anxietăți din cauza existenței figurilor rele, anxietăți de natură psihotică. O astfel de lume internă era rezultatul unei istorii întregi. Un copil de numai doi ani și jumătate avea deja o istorie complexă, revelată în transfer, pe care ea a putut-o explora. Freud a descoperit copilul încă activ în adult. Klein a descoperit bebelușul din copil și din adult. Ea a ajuns la concluzia că, de la începutul vieții sale, copilul stabilește relații cu obiectul intense, atât în realitate, cât și în fantasmă. Nu considera că bebelușul este pasiv, asupra lui acționând mediul, iar el doar reacționând la mediu, ci considera că este plin de dorințe și fantasme, în interacțiune permanentă cu realitatea externă. Acele relații timpurii, colorate de fantasmele copilului, sunt internalizate și formează fundamentul personalității. Klein considera că Supraeul și complexul Oedip, așa cum le descrisese Freud, sunt rezultatul final al dezvoltării anterioare și stadiul ulterior al unor structuri mai timpurii și mai primitive.

Ea descrie relația copilului cu obiectele în primă instanță parțiale, în principal cu sânul mamei, clivat de la bun început într-unul foarte bun și iubit și unul foarte rău și urât. Această relație se extinde treptat la întregul corp al mamei. Klein descrie relația intensă cu corpul mamei pe care copilul o formează în fantasmă, relație marcată de curiozitate și ambivalență. În fantasmele copilului, corpul mamei este sursa tuturor bogățiilor, trezind în același timp iubire, ură și o curiozitate puternică.1 Klein consideră dorința de a explora corpul mamei drept începutul pulsiunii epistemofile. Dar cum aceste dorințe epistemofile intense sunt asociate cu dorințe libidinale și dorințe agresive, anxietatea creată de ele poate duce la inhibarea lor.

Ea privește anxietatea ca pe un promotor al dezvoltării și, totodată, ca pe un posibil inhibitor al acesteia. Anxietatea stârnită de impulsurile epistemofile față de corpul mamei este cea care-l face pe copil să-și deplaseze impulsurile asupra lumii externe și s-o înzestreze cu semnificație simbolică. Dar dacă anxietatea este prea intensă, ea poate duce, dimpotrivă, la inhibiție. O scriere cu caracter germinal deosebit în acest sector este „Importanța formării de simboluri în dezvoltarea Eului“ (1930). Ea constituie raportul asupra primei terapii psihanalitice a unui copil autist, în care Klein descrie întreruperea aproape completă a funcției simbolice și, împreună cu aceasta, a întregului interes față de lume. Activitatea ei în acest sector a pus într-o lumină complet nouă dezvoltarea cognitivă și intelectuală și inhibițiile acesteia.

Inițial, Melanie Klein a încercat să-și exprime descoperirile strict în termeni freudieni, dar aproape de la început au apărut divergențe față de concepțiile lui Freud. Ea a observat că Supraeul și complexul Oedip există mult mai devreme decât presupusese Freud și a subliniat mereu condiționarea puternică a complexului Oedip de evoluțiile anterioare. De asemenea, părerile ei despre sexualitatea feminină se deosebesc de ale lui Freud. Ea a constatat că fetițele și băieții sunt conștienți de organele sexuale feminine și de potențialul acestora. Și considera că stadiul falic descris de Freud este o structură preponderent defensivă. A pus un accent mult mai mare pe agresivitatea copiilor decât se presupunea la acea vreme. În prima lucrare despre simbolism, „Rolul școlii în dezvoltarea libidinală a copilului“ (1923), de exemplu, ea vede simbolismul și inhibarea acestuia ca fiind predominant libidinale, deși îi acordă agresivității atenția cuvenită în materialul pe care-l descrie. În lucrarea din 1930, în prim-plan se află rolul agresivității și anxietățile asociate cu aceasta. Concepțiile ei despre agresivitate concordă cu scrierile lui Freud de după 1920, cu conceptul lui de pulsiune de moarte și cu ideea că un conflict fundamental este acela dintre forțele libidinale și cele distructive. Acest conflict fundamental între iubire și ură capătă un rol tot mai important în opera lui Klein.

Descoperirea caracterului ubicuu și a importanței vieții fantasmatice a determinat-o pe Klein să extindă conceptul freudian de fantasmă inconștientă. Fantasma inconștientă2 este legată inextricabil de simbolism, întrucât fantasma se exprimă în maniere simbolice. Concepțiile ei despre simbolism sunt într-o anumită măsură divergente față de cele ale lui Freud și Jones.