pentru Élodie Chamblas-Montel

HOPLITUL

La douăzeci și șase de ani, am trecut printr-o aventură feroviară în urma căreia am devenit alt om.

Mergeam spre Lyon.

Mă duceam la vizita medicală.

Două vorbe despre expresia asta al cărei sens s-a pierdut. Era pe vremea serviciului militar obligatoriu; înainte de a fi vărsați la un regiment unde să devină husari ori artileriști cu drepturi depline, cei care beneficiaseră de-o amânare pentru studii trebuiau să-și confirme aptitudinile militărești, scop în care erau examinați un pic într-o cazarmă. Asta era vizita medicală, niște vagi teste de sănătate și de capacitate mentală, de sociabilitate elementară: erau păstrați doar cei pe care nu-i stricaseră studiile, cei prea exaltați erau lăsați deoparte.

Primisem convocarea la mama, undeva la țară, în vest. Eram chemat la vizita medicală la Lyon, la capătul lumii. Aveam de traversat toată Franța.

Nu exista TGV pe-atunci: schimbai de o mie de ori linia, drumurile nu se mai terminau. Am avut nevoie de-o zi întreagă și de toată noaptea următoare ca să ajung la Lyon. În inima nopții acesteia s-a-ntâmplat ceva memorabil, care m-a marcat. Ultima garnitură, în care mă suisem pe la zece seara, era trasă de una dintre ultimele locomotive cu aburi. Erau de groază mașinăriile astea; în mișcarea lor exista ceva ce ținea de spaimă, fuga; iar pe celălalt versant al spaimei, asaltul. Fugeau, dar loveau. Adaug că mașinile astea din anii ’60, abia ieșite din uzină ca să facă concurență tracțiunii electrice, erau niște minuni ale tehnicii și ale esteticii; și asta cu disperare, degeaba, asemenea ultimelor șarje de la Waterloo, când electricitatea și cimpoaiele highlander-ilor luaseră de mult potul. Avusesem tot timpul din lume să observ minunea-n cele mai mici detalii în timp ce se-ncălzea, pe când făceam treișpe-paișpe pe peron — aveam de așteptat o oră în gara aia de tranzit, nu mai știu care; numele și numărul erau înscrise în mai multe locuri; nu-i mai rețin numărul, dar știu că era o Mikado nouă-nouță, vopsită-ntr-un negru sineală strălucitor, cu câteva accente de roșu aprins: treapta cabinei și bara de protecție din față, logoul circular al SNCF, numele pe care l-am menționat. Roțile motoare erau de-un stat de om, bielele care le acționau erau niște macete ucigașe, iar boghiurile — afeturi de obuziere; sistemul de țevi se întindea extravagant peste ele, ca la viitoarea clădire a centrului Beaubourg; te izbea căldura pe care masa asta violentă și supraîncălzită o radia până la cincizeci de metri când te apropiai de ea, în timpul opririlor lungi. Botul mașinăriei, mai ales, în care fumul de cocs și aburii sunt refulați și, de voie, de nevoie, se amestecă înainte de a fi expulzați cu un pufnet — mutra era protejată de mândre plăci laterale, ca apărătoarele de obraji ale unui coif de hoplit. Coiful ăsta fumega. Ei, da, era chiar război și groază sub toate formele lor, în toată frumusețea lor.

Și eu tot la un fel de luptă plecam, una a cărei perspectivă mă incita, chiar dacă mă și îngrijora un pic, o luptă prin care să mă sustrag, de fapt, disciplinelor pe care le presupune lupta: nu voiam să devin soldat. Eram hotărât să nu zac doi ani în cazarmă, să nu port haina din postav aspru, să nu ascult de nimeni și de nimic. Nu eram – azi sunt și mai puțin — cetățean al vreunui loc anume. Datoria mea era să fiu reformat. Treaba mea era să devin Pierre Michon și n-aveam timp de pierdut — am învățat între timp să mă prefac că am răbdare. Nu era prea greu pe-atunci să fii reformat, dacă erai student; războiul din Algeria se terminase, nu prea mai era nevoie de oameni și, mai ales, nu de intelectuali, cunoscuți ca fiind de stânga; știam însă că, oricum, va fi o luptă strânsă, că instructorii militari erau unși cu toate alifiile și că bătălia mea va fi o fugă — și (să nu ne ferim de vorbe mari) poate că m-am gândit o clipă la tinerețea locotenentului Bonaparte, care n-a fugit, ci a dat piept cu dușmanul: eram însă exact opusul acestui micuț artilerist ursuz; iar dacă eram, ca și el, nerăbdător, dacă, la fel ca el, îmi purtam părul lung, eram, în schimb, extravertit, ostentativ și blond. Războiul contribuia totuși la bucuria mea în trenul ăsta interminabil, căci trăiam o bucurie sălbatică; mă instalasem în vagonul imediat de după locomotivă, cel pe care călătorii îl evitau — trenul era pe jumătate gol, eram singur în vagonul ăsta din capăt, luând în plin jeturile de fum care intrau pe ferestre, acoperit cu totul de funingine și simțind în fiecare fibră a corpului cum bubuie bielele ca un tun mânuit de-un artilerist. Asta și ca să-mi amintesc să recit: Rimbaud și Villon, hanul Carul Mare1 și spânzurații țepeni2 și Hugo și Racine și etcetera. Încă o precizare tehnică, înainte să celebrez o dată pentru totdeauna uluirea mea în fața acestei locomotive: monștrii ăștia erau avizi de surse de energie, de cocs și mai ales de apă, din care evaporau câteva tone pe oră; din loc în loc, se realimentau. Amintirea despre care trebuie să vă povestesc dintr-unul din aceste locuri provine.

În inima nopții cu pricina, trenul a făcut o lungă oprire pentru alimentare cu apă, la peronul unei gări minus­cule dintr-un orășel de prin Auvergne sau din Franche-Comté — nu mai știu la ce ocoluri mă obligaseră capriciile rețelei prin care trecea linia și, de altfel, aveam ceva mai bun de făcut decât să trec în revistă nume de cătune și să mă ocup de geografie: mă dădeam Orfeu. Printre copaci, locul aducea mai mult cu un luminiș decât cu un peron de gară; munții, foarte aproape, se decupau mai întunecați pe linia orizontului. Luminile orășelului licăreau, rare, în depărtare. Era o noapte blândă de septembrie, plină de stele. Să fi fost pe la trei dimineața. Mă cuprinsese o bucurie de nedescris, tot crescuse de-a lungul călătoriei; dar în trenurile dinainte nu fusesem singur, ci prizonier al privirilor, și-apoi, era în timpul zilei, ziua discretă și pudică, ziua întotdeauna captivă. Noaptea rupe zăgazurile. Aici eram un bărbat liber, adică dezlănțuit. Bezna înstelată și străpunsă de scântei de jăratic, carantina acestui vagon pustiu, vacarmul care-mi spărgea timpanele, totul îmi lăsa cale liberă pentru o libertate fără opreliști — o dereglare a tuturor simțurilor3, cum s-ar spune, un desfrâu al spiritului, cu aparența dezordinii și cu ordinea minunată din străfundurile corpului și ale sufletului. Ca să ajung în starea asta, îmi erau de mare ajutor cafeina și amfetaminele, anxioliticele și contrariul lor, flacăra și cenușa, cu care mă îndopam ca rolul de nebun furios, pe care urma să-l interpretez în fața inspectorilor militari, să fie doar pe jumătate jucat.

Măsuram în lung și-n lat vagonul, dintr-un capăt în altul, tăcând, vorbind singur, șuvoaie de versuri îmi ieșeau pe gură, pe unele le compuneam chiar eu, mă-ntorceam la locul meu fericit — la oricare banchetă, n-avea importanță, toate erau ale mele —, plângeam de bucurie, râdeam, mai luam un pumn de Maxiton, imediat mă ridicam și măsuram iar vagonul, scandând. La fiecare emistih loveam pereții, banchetele goale. N-aveam timp să-mi fie somn. Eram trenul, eram noaptea, vântul înaintării, dârele de foc de la ferestre. Eram poezia universală. Eram energia care face stelele să se rotească și trenurile să bolborosească când li se ambalează motorul, eram versurile pe care le declamam, Vigoarea ce va să fie.

Dar la halta asta, ceva de cu totul altă natură, un tempo complet diferit m-a oprit ca pe o caravană în inima deșer­tului. Nu era liniște. Pe vremea aceea, în trenuri, ferestrele se deschideau, puteai scoate capul și pieptul afară; ceea ce am și făcut.

În blânda noapte de septembrie, sub verticala Carului Mare, înfiptă tocmai în capătul peronului, am văzut ditamai coloana din fontă ridicându-se dintr-o singură zvâcnire deasupra coșului locomotivei. Era macaraua de apă. Inelată de niște umflături circulare, fixată de capetele unor buloane mari cât pumnul; încununată de un cap încă și mai voluminos, bombat și dolofan, purtând parcă un fes mare, rotund, te ducea cu gândul la un bărbat proțăpit pe peron, un uriaș. Mașina de sub el i se oferea, chemându-l culcată. Aplecându-mă mai mult, am văzut că de capul acesta era articulat în unghi drept un soi de braț cât se poate de gros, a cărui extremitate, îndoită, era suspendată exact deasupra locomotivei sau a tenderului ei. Totul foarte negru în noaptea neagră.

Sub puterea asta, sau sub porticul ăsta, mașina sufla greu.

La capătul brațului îndoit se bălăbănea un furtun lung și zdravăn din cauciuc elastic, la îndemâna echipajului locomotivei, mecanicul, fochistul; care chiar întindeau mâna spre el: mecanicul nici măcar nu era nevoit să coboare pentru asta; și-a întins neglijent brațul, brațul de cauciuc i s-a supus, a venit la el. Bărbatul rămăsese în cabina lui supraîncălzită; avea gesturi cumpănite, magistrale, fericite. Nu privea spre Carul Mare. Am spus că era o noapte fără lună? A prins furtunul și-a început să-l tragă cu putere, l-a cufundat în cazanul pentru apă. A deschis vanele și-am văzut că apa țâșnește după felul cum pulsa zvâcnind cauciucul.

Se oprise totul. Mi-am oprit și eu răsuflarea. Mașina sub presiune nu se oprise de tot — nu-i așa ușor să oprești vâltorile astea de foc și abur; sufla încetișor, abia auzită. Încetase să tune, acum torcea. Într-un tempo fix, în ritm regulat, supapele de siguranță lăsau să-i scape mici jeturi gâfâinde urmate de lungi suspine. Un plânset ritmat. Zgomotul acesta îmi vorbea într-o limbă pe care, la început, n-am știut s-o numesc — dar exaltarea mea s-a învârtoșat brusc, s-a întrupat cât se poate de viguros, s-a umflat și, ca orice emoție de pe lumea asta, oricât de literară ar fi ea, s-a transformat în altă emoție. Pentru că logosul e lasciv.

Cineva gâfâia sub septembrie.