Tatălui meu, Philippe Tesson (1928–2023),

care avea oroare de vid.

„Am venit aici uitând de mine însumi și, în schimbul pustiului din mine, am primit poezie.“

Jean Grenier,

Inspirations méditerranéennes

„Să cercetăm mai întâi problema plasându-ne în punctul cel mai înalt.“

Honoré de Balzac,

Traité des excitants modernes

unu

Acul înfipt drept în inimă

Când te pretinzi aventurier, e supărător să trăiești în secolul XXI. Suprafața globului e cartografiată. Fiecare plajă cu proprietarul ei. Niciun izvor neîmbuteliat, niciun scarabeu fără departamentul său propriu la muzeu. Mergem în deșertul Gobi ca la laguna Arcachon. Mai este măcar o ființă omenească pe Pământ care să nu știe de existența comunei La Grande-Motte?

Optimiștii mă vor contrazice: „Există un vârf virgin pe teritoriul afgan“. Nimic nu-i mai puțin sigur. Uneori, alpiniștii ajung la un munte convinși că-i deflorează vârful. Dar le-a luat-o înainte un anonim, a-nfipt el steagul.

Omul a învins geografia. S-a răspândit pretutindeni. A avut tot timpul, din epoca pietrei cioplite și până acum! Conștient că Pământul și-a dezvăluit ultimele secrete, bietul pământean din secolul nostru își îndreaptă privirea către stele. „Acolo, sus“, șoptește. Visează. Poate că, într-o zi, un astronaut va păși pe un sol încă neatins. Până atunci, facem coadă să urcăm pe Everest.

Nici chiar așa, nu sunt retrograd, dar mă cuprinde nostalgia după vremea în care era de-ajuns să ieși din peșteră ca să te afunzi în necunoscut. În paleolitic (cel superior, dacă se poate), o mulțime de probleme erau deja rezolvate până la punctul în care nu mai existau.

Aici ajunsesem cu meditațiile, rezemat de tejgheaua sufletului meu, când ochii mi-au căzut pe o ediție ieftină din Arsène Lupin și enigma Acului Scobit1, de Maurice Leblanc. Pe copertă, colorată destul de țipător, în stilul kitsch al simpaticei noastre copilării din anii șaptezeci, acul de la Étretat. Se înălța mândru din apa veselă. Pictorii impresioniști se îndrăgostiseră de el. Arsène Lupin își făcuse din el ascunzătoare. Roca era friabilă, acul stătea să se prăbușească. Foarte puține ființe omenești îi călcaseră vârful. Era mai ușor să-l pictezi. Tot atâtea motive să mă duc să-l văd.

Era acolo o zonă ocrotită. Puteam avea impresia că ating o terra incognita. Am adunat o ceată de luntrași de încredere. Obiectivul era să ne cățărăm pe ac în zori. Philibert avea să facă rost de barcă, Olivier, de merinde. Du Lac, cățărător fără pereche, avea să conducă operațiunea. Cu ei: o echipă pe cinste.

Am pornit într-o noapte de toamnă. Dimineața, când ies pescadoarele, lăsăm barca la apă, tragem din greu la rame. La tribord, trec pe lângă noi arcul Manneporte, valea seacă Jambourg. Către est, acul de la Étretat. Se ridică soarele, marea sclipește înspumată, fațetele de cretă se luminează. Philibert ne lasă la poalele acului. Du Lac și cu mine părăsim barca, avem cu noi corzile. Ne agățăm de melcii de stâncă. Philibert vâslește până ceva mai încolo ca să ascundă luntrea după poarta Aval, în intrândul natural al Găurii Omului2. Noi o să venim mai târziu, înot.

Deocamdată, ne cățărăm. Încercăm să fim vrednici de viziunile lui Maupassant3. Pereții de la Étretat sunt „practicabili pentru femeile îndrăznețe și pentru bărbații foarte supli și foarte obișnuiți cu falezele“4. Ne ia o oră până-n vârf, la cincizeci și cinci de metri altitudine. Bucăți de silex se desprind din calcar. Găsim pitoane ruginite: cineva ne-a luat-o înainte!

Ora opt. Mareea urcă, acul vibrează, falezele lucesc. Rămânem în vârf, plini de bucurie, între cer și mare, un loc unde se poate trăi. Pregătisem un text. Îl citesc norilor. N-ascultă nimeni. Trece un pescăruș.

manifest politic

transmis din vârful acului

arsène lupin nu voia să schimbe lumea.

în vârful acului, el își bătea joc de ideile găunoase.

cânta „elanul“: fantezia, libertatea, gustul pentru lucrurile frumoase. nonșalanța și memoria de lungă durată.

siguranței îi preferăm libertatea, promisiunilor publice — nostalgiile private. vrem să iubim, să bem și să cântăm fără ca puterea de stat să ne spună cum s-o facem. acele sunt refugii. rezistă.

trebuie să ne cunoaștem propriile ace, să ajungem la ele, să ne menținem în vârf când aerul devine îmbâcsit.

Mi-am împăturit la loc hârtia. Du Lac înfige un piton și aruncă în gol corzile. Coborâm în rapel, ne-ntoarcem la mare, la peșteră. Anunțați de turiști, jandarmii își lăsaseră deja barca la apă. Ajung prea târziu. Pe plaja cu pietriș, cuprins de bucuria de-a le fi jucat o festă, îmi dau seama că tocmai am realizat ceva ce depășește nivelul unei farse. Acolo, pe acul alb, am trăit o bucurie dureroasă. Era un junghi straniu, nu doar plăcerea unei glume. Stând în echilibru pe o suprafață abia mai mare decât a unui taburet, am atins punctul de contact dintre timp, spațiu și propria mea inimă. Sunt miraculoase momentele în care clipa îngheață-n partitură! Simțurile primesc informația aberantă și gravă că ne-am contopit cu axa în jurul căreia se rotește lumea. Totul încremenește. Apoi e suspendat. Conștiința primește totalitatea panoramei într-o imagine nemișcată, familiară. Până și pescărușul care planează mai jos pare așteptat. Asta să fie definiția vertijului: lărgirea de sine, iar nu chircirea în spaimă?

Ce mi s-a întâmplat? Să fi găsit pe acul acesta din mare un loc și o formulă? Caut de mult locurile din lume unde se întâlnesc eternitatea patriilor copilăriei și refuzul îngrădirilor moderne. Aici, nimeni nu ne interzice jocul pericolului și al bucuriei. Nimeni nu ne ordonă să ne entuziasmăm pentru cauze stupide sau pentru mărfuri hidoase. Pe vârful ăsta, la o aruncătură de băț de faleza de pe coastă, mă simțeam la marginea universului.

Impresia a durat câteva secunde. Mă situam acolo, la marginea vidului. Nimic nu era posibil, totul părea să se ofere. Blândețea mării urca: libertate limpede, frumusețe înaltă. Nu-mi venea să cred că mă aflam în circul ăsta lăptos, pe un punct în care era absurd să stai în echilibru. Marea trăia. Noi: încremeniți în mijlocul mișcării. Ființa se contopea cu locul.

În secolul al XVIII-lea, la Veneția, Tiepolo a azvârlit pe tavanul palatelor îngeri, madone și călugări care zboară pe cerul roz, cu brațele depărtate. Par aspirați într-un vârtej de fervoare a plăcerii absolute. În vârful acului, am cunoscut beția asta uscată. Pluteam între cer și mare. Până la urmă, asta caut de-atâția ani de când cutreier lumea: ascensiunea. Cum nu știu să pictez, merg. Cum nu știu să mă rog, mă cațăr. Ajung uneori pe câte o culme. Chiar a avut loc o înălțare5.

Întors pe galeți, îl întreb pe du Lac unde se mai află tipul ăsta de ace.

— Pe toate coastele din lume.

— Ascultă, îi spun, hai să mergem. Către stâlpii mării. Îi trecem în revistă. Ajungem la ei, ne cățărăm, îi binecuvântăm. Vreau să retrăiesc iluminarea pe care-am avut-o pe Acul alb. Să-mi răscumpăr luxul de a mă simți acolo unde trebuie să fiu.

— Adică?

— În vârful lumii, acolo unde n-am nimic de făcut, unde nu pot rămâne, un loc unde n-a mai fost nimeni, loc din care lumea se face mai frumoasă și care se va prăbuși curând, loc unde ajungi greu, de unde trebuie să pleci repede și unde n-are niciun rost să fii.

— Mă bag, a spus du Lac.

Și așa se face că ne-am petrecut ani întregi căță­rându-ne pe stackuri.

---

doi

Retragerea coastei

În engleză, „ac maritim“ e sea stack. Imaginați-vă o coloană care se ridică la câteva ancabluri de țărm. La bază, spumă, sus — pene. Marea spumegă la poale, pe creștet e așezat un goeland, iar între ele: stânca. Sunt curenți, valuri, cel mai bine e să nu-i lași pe copii să se apropie. Așa apare pilastrul printre turiștii veniți în vacanță.

Are o formă fantasmagorică: de mii de ani, vântul și iodul au scurmat în stâncă, împodobind peretele cu protuberanțe. În Franța, cel mai cunoscut e acul de la Étretat. Sunt și în zona Calanques din Marsilia, pete de culoarea fildeșului într-un turcoaz ușor vulgar. La Belle-Île e un cuib: acele de la Port-Coton. Ascuțite, întunecate, cu vinișoare de cuarț alb, miros a alge. Pescărușii le stau cunună, înveșmântați impecabil. Monet le-a pictat înainte să se-apuce de căpițe.

Nu trebuie confundate stackurile cu stâncile marine. Stâncile marine sunt rămășițe. Un stack se înalță mândru deasupra apei, nu se ițește viclean în speranța de a găuri vreun galion. În Irlanda, în comitatul Donegal, după săptămâni de trasee de-a lungul coastei, ne-am cățărat pe unul foarte mic, de doar doisprezece metri. Era totuși impresionant. Se arcuia într-un resac îngrozitor. A fost infernal de greu să ajungem pe soclu. Ne-am apropiat în caiac, m-am aruncat literalmente pe stânci, un val de doi metri a acoperit totul, piatra neagră sângera spumă. Nu știu cum a reușit du Lac să pună piciorul pe stâncă fără să piardă barca. Micul stack se înălța în mijlocul valurilor în zorii electrici. L-am escaladat cu vestele de salvare pe noi. Pe hulă, stackul părea furios.