În amintirea frumoasei și preaiubitei mele mame,

Grace Ifeoma Adichie (născută Odigwe),

29 noiembrie 1942 – 1 martie 2021

Uwa m uwa ozo, i ga-abu nne m

Chiamaka

Unu

Întotdeauna mi-am dorit să fiu înțeleasă, înțeleasă cu adevărat de altă ființă omenească. Uneori trăim ani de zile cu doruri pe care nu le putem numi. Până când pe cer apare o fisură care se lărgește și ne deschide ochii asupra noastră, așa cum a făcut pandemia, pentru că eu una în timpul lockdownului am început să-mi trec prin sită viața și să dau nume unor lucruri rămase multă vreme nenumite. La început mi-am promis că voi profita la maximum de acea sechestrare colectivă: dacă tot trebuia să stau în casă, atunci aveam să-mi ung zi de zi extremitățile tot mai șubrede, să beau opt pahare mari cu apă, să alerg pe bandă, să dorm mult, pe săturate, și să-mi hrănesc pielea cu seruri grase. Aveam de gând să scriu noi articole de călătorie pe baza unor notițe vechi, nefolosite, iar dacă lockdownul avea să dureze suficient, poate că în sfârșit aveam să găsesc elanul necesar pentru o carte. Dar după doar câteva zile, eram în cădere liberă într-un puț fără fund. Cuvintele și avertismentele se roteau și se învolburau și aveam senzația că toate progresele omenirii regresează rapid la un stadiu străvechi de confuzie care ar fi trebuit să fie deja depășit. Nu vă atingeți fața; spălați-vă pe mâini; nu vă duceți afară; dați cu spray dezinfectant; spălați-vă pe mâini; nu vă duceți afară; nu vă atingeți fața. Spălatul pe față însemna că o ating? Foloseam întotdeauna un prosop pentru față, dar într-o dimineață mi-am atins ușor obrazul cu palma și am înghețat, în timp ce apa de la robinet continua să curgă. Sigur că nu conta, din moment ce nici nu călcam pe-afară, dar ce să însemne „nu-ți atinge fața“ și „spală-te pe mâini“ când nimeni nu știa cum începuse totul, când avea să se termine și nici măcar ce este? Mă trezeam în fiecare zi sub asediul anxietății, cu inima gonind fără voia mea, și uneori îmi apăsam pieptul cu palma și rămâneam așa. Eram singură în casa mea din Maryland, în liniștea de suburbie, cu străzile stranii împrejmuite de copaci care păreau la rândul lor paralizați de liniște. Nu treceau deloc mașini. M-am uitat afară și am văzut o turmă de căprioare călcând cu pași mari pe iarba din fața casei mele. Erau vreo zece, cincisprezece, cu totul altceva față de căprioara solitară pe care o vedeam din când în când păscând sfioasă. M-am speriat de ele, de îndrăzneala lor neobișnuită, ca și cum lumea mea urma să fie cotropită nu doar de căprioare, ci și de alte făpturi de neimaginat care stăteau la pândă. Uneori nu mâncam mai nimic, ronțăiam biscuiți în cămară, iar alteori scormoneam după pungi uitate cu legume congelate și găteam fasole picantă, care-mi amintea de copilărie. Zilele se scurgeau de-a valma, fără formă, și aveam senzația că timpul se întoarce spre interior. Îmi zvâcneau încheieturile, mușchii spatelui și ai gâtului, ca și cum corpul meu ar fi știut prea bine că nu suntem făcuți ca să trăim așa. Nu scriam pentru că nu puteam. Nu foloseam deloc banda de alergat. În conversațiile pe Zoom vorbeam cu toții cu ecou, întinzând mâinile fără să atingem, iar distanța dintre noi se adâncea și mai tare.

Prietena mea cea mai bună, Zikora, care locuiește în apropiere, în D.C., m-a sunat într-o după-amiază și mi-a spus că e la Walmart, să cumpere hârtie igienică.

— Ai ieșit din casă! aproape că am țipat.

— Am două măști și port mănuși, a zis ea. A venit poliția ca să organizeze coada la hârtie igienică — îți vine să crezi?

Zikora a continuat în igbo:

— Oamenii țipă unii la alții. Tare mi-e că, în curând, o să scoată careva pistolul. Albul ăsta din fața mea e dubios; a venit cu o camionetă uriașă și poartă o pălărie roșie.

Niciodată nu vorbeam doar în igbo — frazele noastre erau mereu presărate cu termeni în engleză —, dar Zikora renunțase de tot la engleză din prudență, să n-o audă vreun străin, așa că vorbea nefiresc, ca într-un film prost de televiziune despre epoca precolonială. Un bărbat într-o barcă de uscat uriașă, cu o pălărie de culoarea sângelui. M-a pufnit râsul, a râs și ea și pe moment m-am simțit eliberată, revigorată.

— Pe bune, Zikor, nu trebuia să ieși din casă.

— Dar ne trebuie hârtie igienică.

— Cred că în sfârșit a venit momentul să începem să ne spălăm și noi la fund, am zis, iar în clipa următoare, am exclamat amândouă într-un glas:

— Nu sunteți curați!

Spusesem de nenumărate ori de-a lungul anilor povestea cu Abdul, portarul nostru din Enugu — Abdul cel mlădios ca o trestie, îmbrăcat într-o jellabiya lungă, care, ducându-se într-o seară la veceul din spatele casei, cu cana lui de plastic plină cu apă în mână, s-a întors către mine și mi-a spus calm: „Voi, creștinii, folosiți hârtie după toaletă. Nu sunteți curați.“

La întâlnirea noastră de familie pe Zoom am zis:

— Cel mai grav delict pe care-l poți comite azi în America e să deranjezi cozile lungi de oameni care așteaptă să cumpere hârtie igienică din supermarketuri. În toată țara, poliția e ocupată până peste cap cu paza cozilor la hârtie igienică.

Sperasem că o să râdă cu toții — înainte râdeam foarte mult —, dar a râs doar tata. Frații mei gemeni erau pe punctul de a se certa iar.

— N-am înțeles niciodată de ce-i zic americanii „hârtie“, a zis mama. Hârtie igienică. Sună a ceva aspru. De ce nu șervețele sau suluri igienice?

Vorbeam pe Zoom o dată la două zile — părinții mei din Enugu, fratele meu Afam din Lagos și fratele lui geamăn, Bunachi, din Londra. Fiecare convorbire era ca o zi cu nori, întunecată și împovărată de ultimele vești proaste.

Părinții mei vorbeau despre moarte, despre morți și muribunzi, iar frații mei se înfruntau fără rușine, nu se mai oboseau să-i cruțe pe ai mei de dușmănia lor. Parcă nu mai puteam fi noi înșine pentru că lumea nu mai era ea însăși. Am vorbit despre numărul cazurilor din Nigeria, care creștea de la o zi la alta, de la un stat la altul, într-o competiție macabră. Pe moment conducea Lagos, urmat de Cross River. Afam ne-a trimis o filmare din zona lui rezidențială, cu o ambulanță care gonea urlând pe strada lui, cu descrierea: „S-a mai dus unul“. Bunachi a zis că, în scurt timp, medicii din Marea Britanie n-aveau să mai primească halate de protecție, pentru că cei care le fabricau în China muriseră. Întotdeauna mă alăturam ultima conversației, pretextând că aveam alte convorbiri cu editori, deși de fapt nu făceam decât să mă holbez la telefon și să-mi adun curajul ca să apăs pe „acceptă“. Părinții mei se întorseseră în Nigeria de la Paris chiar înainte de lockdown și mama spunea deseori: „Ia gândiți-vă că am fi rămas blocați în Europa. Unde chestia asta face prăpăd printre ăștia de vârsta noastră.“

— Închipuiți-vă ce dezastru ar fi dac-am avea rata mortalității ca în Europa, a zis tata.

— Dumnezeu cruță Nigeria; nu există altă explicație, a zis Afam.

— E un miracol, a comentat răutăcios Bunachi, adăugând apoi: Europa ține pur și simplu o evidență cinstită a morților de coronavirus.

— Nu, nu, nu, a zis tata. Dac-am avea o mortalitate mare, n-am putea s-o ascundem. Suntem prea dezorganizați, nu suntem China.

— Pe toți sfinții. Toate cifrele alea sunt oameni, oameni, a zis mama, cu fața întoarsă spre televizor.

— Azi-dimineață am fost cu o lingură la bancomat, a zis Afam.

— O lingură? a întrebat mama, din nou cu fața spre noi.

— Pur și simplu nu voiam să pun mâna pe aparatul ăla, așa că am tastat pinul cu lingura și am aruncat-o, a zis Afam.

— Nu purtai mănuși? a întrebat mama.

— Ba da, dar cine știe dacă virusul nu trece și prin mănuși? a zis Afam.

— Virusul moare în câteva secunde pe suprafețele solide. Ai aruncat degeaba o lingură, a zis Bunachi, atotștiutor ca de obicei.

În urmă cu câteva zile ne spusese răspicat că ventilatoarele nu sunt tratamentul corect pentru coronavirus. El fiind contabil.

— Dar nu trebuia să ieși deloc, Afam, a zis tata. Oricum, la ce-ți trebuia cash? Voi v-ați aprovizionat ca lumea.

— Am nevoie de cash. În Lagos e multă tensiune, a răspuns Afam.

— Tensiune în ce fel? a întrebat Bunachi, iar Afam l-a ignorat până când l-a întrebat tata:

— Cum adică e tensiune?

— În toate zonele rezidențiale de pe insulă se adună lume, să ceară bani și mâncare. Știți câți oameni trăiesc de pe o zi pe alta, n-au nimic pus deoparte pentru zile negre. Toți vânzătorii ăia ambulanți. Am văzut o filmare în care un protestatar spunea că ei nu vor lockdown, că bogații se duc în străinătate și se molipsesc de coronavirus, și din moment ce ei ne spălau rufele și ne umflau cauciucurile mașinii înainte de lockdown, acum ar trebui să le dăm de mâncare. Drept să spun, e un fel de logică aici.

— Nu e nicio logică. Sunt niște infractori de rând, a zis Bunachi.

— Le e foame, a zis Afam. Eu chiar m-am dus pe jos la bancomat. Am auzit că dacă îndrăznești să ieși cu o mașină scumpă, te fugăresc cu bâtele.

El locuia într-o zonă rezidențială cu case gigantice, unde vizitatorii aveau nevoie de un cod ca să poată intra pe porțile controlate electronic. În ziua următoare ne-a povestit că mulțimea îi bătuse pe paznici și lovea în porți, încercând să dezactiveze sistemul de securitate.

— Au dat foc chiar lângă intrare, a zis el. Niciodată n-am văzut atâta activitate pe grupul nostru de WhatsApp. Contribuim toți cu bani, încercăm să găsim cea mai bună cale să ajungă la ei.

— Tot îi mai consideri inofensivi? l-a luat peste picior Bunachi.

— N-am zis niciodată că sunt inofensivi. Am zis că sunt flămânzi, a răspuns Afam.

Vedeam pe ecranul lui un fum cenușiu care se ridica pe cerul serii. El părea fragil și lipsit de experiență, șezând în balconul lui placat cu marmură, lângă un ghiveci cu o plantă înaltă.