PARTEA ÎNTÂI

1

Părea o alegere puțin probabilă această clădire mare din districtul financiar, așa încât m-am oprit în fața ei și am verificat adresa, numele restaurantului, întrebându-mă dacă nu cumva făcusem vreo greșeală. Apoi l-am văzut pe geam, așezat la o masă din spatele sălii. Am privit dincolo de straturile de sticlă și de reflexii, dincolo de conturul propriei fețe. Ceva mi s-a descolăcit în stomac, încet, cu mișcări languroase, și am decis că era mai bine să plec și să nu intru acolo, la el.

În clipa aceea ușa s-a deschis, un bărbat a ieșit din clădire, m-a salutat cu o înclinare a capului și mi-a ținut ușa, iar din pricina acestui mic gest de curtoazie — o invitație sau un ordin de a intra — am pășit înăuntru. Holul era plin de oameni care își luau hainele înainte de a părăsi restaurantul, oameni care se revărsau pe ușă în ambele direcții, iar pentru foarte scurt timp mi-am permis să mă las purtată de tălăzuirea lor. Când mulțimea s-a risipit, am putut vedea din nou până în celălalt capăt al sălii. El stătea aplecat deasupra meniului, examinându-l într-o postură încordată. Masa lui se afla între intrarea în bucătărie și ușa care ducea spre baie, prins în mijlocul unei forfote neîntrerupte. Doi oameni de afaceri s-au lovit în trecere de colțul mesei lui, iar el s-a lăsat pe spate în scaun, iritat, și l-am văzut trăgând adânc aer în piept, ca și cum ar fi încercat să-și ordoneze sau să-și adune gândurile.

Bărbatul de la intrare m-a întrebat dacă am rezervare. Am răspuns că aveam întâlnire cu cineva și am arătat spre tânărul așezat undeva în partea din spate a restaurantului. Xavier. Mi-a trecut atunci prin minte că probabil chiar el fusese persoana care îl așezase la masa aceea neprimitoare și am observat un licăr de surprindere pe chipul lui în clipa în care i l-am indicat. Privirea lui mi-a examinat repede fața, haina, bijuteriile. Dar mai ales vârsta. Asta l-a uimit cel mai tare. Mi-a zâmbit încordat și m-a rugat să-l urmez. Nu aveam nicio obligație s-o fac, aș fi putut să-i spun că făcusem o greșeală sau că intervenise ceva, puteam să mă răsucesc pe călcâie și să mă strecor afară. Dar, în punctul acela, părea deja prea târziu și, la fel cum intrasem la ordinul tipului de la ușă, mânată de imperativul unui biet gest politicos, l-am urmat pe bărbatul din fața mea prin labirintul de mese, toate ocupate. M-am întrebat încă o dată de ce Xavier alesese ca loc de întâlnire un restaurant atât de aglomerat, la o oră atât de nepotrivită, când am fi putut foarte bine să ne vedem în altă parte, după-amiaza, dimineața sau în primele ore ale serii, la o cafea sau la un pahar, dar în liniște. Vacarmul mă strângea din toate părțile, înghesuindu-se înăuntrul capului meu și împiedicându-mă să gândesc, să-mi localizez gândurile în zgomotul din jur.

Xavier a ridicat privirea în timp ce ne apropiam de el. A așezat meniul pe masă și s-a sculat în picioare, iar în clipa aceea mi-am amintit că era neobișnuit de înalt. M-am simțit intimidată pentru o secundă, nu știu dacă de el sau de situația în care mă aflam. A zâmbit și a spus că nu era sigur că voi veni, fusese pe punctul de a-și pierde speranța, dar chiar atunci mă zărise.

Bărbatul care mă condusese dispăruse deja. Ședeam fiecare de câte o parte a mesei, eu cu spatele la perete. L-am privit pe Xavier și mi-am desfăcut încet eșarfa de la gât. Încă zâmbea, iar eu îi observasem din prima clipă șarmul natural, carisma. Mi-am dat totuși seama în momentul acela că le risipea cu multă nesă­buință. Nu părea să înțeleagă intensitatea efectului lor, nici faptul că se mișca într-o lume populată și de alți oameni. Mai ales din acest punct de vedere, era încă foarte tânăr.

Mi-am așezat eșarfa pe masă, mi-am cerut scuze și i-am spus că de obicei sunt punctuală. El a clătinat din cap, puțin prea viguros totuși, mi-a zis că nu am de ce să-mi cer scuze, toate gândurile acelea apăruseră doar pentru că se simțise încordat, pentru că îi fusese teamă că mă voi răzgândi, fiindcă, în circumstanțe normale, o întârziere de cinci minute ar trece ușor neobservată, ba chiar el însuși întârzia adesea.

A urmat o pauză stânjenitoare, după care am început amândoi să vorbim deodată — l-am întrebat cum se descurca la cursuri, iar el și-a cerut scuze pentru modul în care se comportase la ultima noastră întâlnire. Îmi dau seama cum trebuie să fi părut, a zis. Probabil te-ai întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut mințile, dacă ai vreun motiv să te îngrijorezi. Cuvintele lui mi-au secat întrebările, malul conversației banale retrăgându-se rapid. Vorbise peste mine — nu pentru a-și afirma superioritatea, nu credeam asta, ci dintr-un exces de entuziasm și de nerăbdare, vorbea asemenea unui om care nu are timp de pierdut.

M-am uitat la meniu și am zis că ar trebui să comandăm, voiam să mănânc și să beau ceva cât mai repede posibil. El s-a oprit, după care s-a aplecat și a început să studieze din nou meniul. L-am întrebat dacă știe deja ce vrea să comande, iar el mi-a răspuns că nu-i este prea foame. N-am poftă de mâncare, așa mi-a spus. Totuși, când a venit chelnerul, i-a cerut un hamburger și o porție de cartofi prăjiți, ca un copil mic. În ciuda strădaniilor, n-am reușit să-mi rețin zâmbetul. Am comandat și l-am rugat pe chelner să-mi aducă o vodcă tonică, fiindcă trecuse deja ora prânzului și nu vedeam niciun motiv pentru care să nu încep să beau.

Imediat ce chelnerul a plecat, l-am privit din nou pe Xavier și l-am întrebat cum se descurcă la cursuri. Eram hotărâtă să așez lucrurile pe un făgaș neutru, dar, făcând asta, părea că-l iritam, îmi dădeam seama că lua detașarea mea ca pe un afront. A tăcut câteva clipe, apoi mi-a spus, pe un ton ursuz, că-i merge bine la cursuri. Bine, a zis, și nimic mai mult. Am insistat, l-am întrebat ce profesori avea, era posibil ca eu să-i fi cunoscut pe unii dintre ei, dar el a clătinat din cap și mi-a spus că avea mai multe cursuri practice în semestrul acela și că era puțin probabil să-i cunosc pe instructorii lui.

Cu toate astea am insistat. Vreau să știu ce înveți, am spus. Ce ți-ar plăcea să faci. Pe cine admiri.

Pe Murata, a zis după o pauză prelungită intenționat. Îmi place opera lui.

Am dat din cap neîncrezătoare.

L-ai cunoscut, desigur.

Foarte puțin. Am lucrat cu el o singură dată, pentru scurtă vreme. A murit la puțin timp după aceea. Și nu vorbeam aceeași limbă. Eu îmi transliteram replicile, lucram prin intermediul interpreților. Interacțiunea noastră era întrucâtva limitată.

Cum era?

Genial, am zis încet. Eram conștientă de faptul că Xavier mă privea atent, cu o foame care pândea mult prea aproape de suprafață. Era deja foarte bolnav, am adăugat. Obosea repede și n-a reușit să ducă filmul la bun sfârșit decât printr-un pur efort de voință. Niciunul dintre noi nu știa că are cancer.

Parts of Speech e o capodoperă.

Da.

L-am revăzut de curând. Erai atât de tânără.

Așa e. Și acum uită-te la mine.

Am auzit o notă de tachinare în propria-mi voce, poate pentru că nu mă simțeam în largul meu să vorbesc despre Murata și voiam să-i distrag atenția lui Xavier. Flirtul era un obicei, unul care amuțise treptat de-a lungul anilor, pe măsură ce îmbătrâneam, dar care putea fi uneori trezit din amorțire. A fost o greșeală din partea mea. Xavier s-a aplecat repede înainte, ca și cum ar fi simțit că ceva fusese deschis. M-am lăsat din nou pe spate. La fel ca toate femeile, fusesem la un moment dat expertă în a negocia echilibrul dintre cerințele impuse de curtoazie și cele impuse de așteptări. Așteptări despre care știam că erau o datorie ce trebuia plătită la un moment dat, într-o formă sau alta.

Vreau să știi că accept ce mi-ai spus, a zis Xavier aproape în șoaptă. Părea pe punctul de a se întinde să mă prindă de mână, apoi și-a lipit palmele de suprafața mesei, rămânând prea mult timp în poziția aceasta, o poziție devenită deodată abjectă și defensivă. Nu cunoșteam aproape nimic despre omul care ședea în fața mea, mi-am simțit pielea cuprinsă de o strălucire fierbinte când mi-am amintit fervoarea cu care îmi vorbise în ziua aceea la teatru, sentimentul de repulsie și excitarea pe care le stârnise în mine. Eram obișnuită cu oameni înarmați cu voință teribilă, mă aflam adesea în preajma unor persoane a căror slujbă era chiar aceea de a-și impune propria realitate asupra lumii. Dar acum, când părea să se retragă în el însuși într-un fel supus și nesigur, mă întrebam dacă, în cele din urmă, nu era unul dintre ei și nu știa cu adevărat ce vrea de la mine.

Chelnerul ne-a adus mâncarea și, în timp ce se apleca deasupra noastră, mâinile lui Xavier au alunecat fără tragere de inimă de pe masă, căzându-i în poală. Chelnerul a început să așeze farfuriile, privind pe furiș când la mine, când la tânărul din fața mea. Am ridicat capul, iar el a întors privirea. Xavier a început să mănânce. M-am uitat la el, la mișcările gurii lui când mesteca, la curbele sinuoase ale gâtului său, și am simțit o neașteptată energie luând naștere între noi. În ciuda faptului că îmi era străin, impenetrabil din multe puncte de vedere, cunoșteam detaliile fantasmei pe care o crease, castelul pe care îl construise în mintea lui, împărtășise cu mine arhitectura lui unică și dezvăluirea aceasta era o formă de intimitate.

Chelnerul și-a dres glasul și ne-a întrebat dacă ne mai poate aduce și altceva, orice am fi avut nevoie. Xavier mâncase deja trei sferturi din hamburger cât bărbatul aranjase farfuriile cu gustări și garnituri. A înghițit și a luat o gură mare de apă. Fața chelnerului, cu impasibilitatea lui atent studiată, era asemenea unei măști. În timp ce-l priveam, mi-am amintit brusc un incident petrecut cu mulți ani în urmă într-un restaurant foarte asemănător cu acela, dar din Paris.