Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: CI-GÎT L’AMER. Guérir du ressentiment

Autor: Cynthia FLEURY

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3120-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-3239-3

EDITORI: Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTARE: Victor Popescu

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: stellalevi/Gettyimages.com

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Mirela Voicu

CORECTURĂ: Irina Botezatu

În cele ce urmează, este vorba despre o decizie, despre un parti-pris, despre o axiomă: și anume acel principiu intangibil, acea idee conducătoare ce afirmă că omul poate, că subiectul poate, că pacientul poate. Nu este vorba nici despre o simplă năzuință, nici despre o viziune optimistă asupra omului. Este vorba despre o opțiune morală și intelectuală, bazată pe convingerea că omul are această capacitate și cu atât mai mult pacientul — acesta din urmă, s-o recunoaștem, poate, este un agent, este agentul prin definiție. Nimeni nu va scăpa de responsabilitatea pe care o are, după cum nimeni nu poate nega capacitatea pe care celălalt o are de a face față realității și de a renunța la negare. În cele mai prozaice aspecte ale ei, viața nu face decât să confirme și deopotrivă să contrazică toate acestea. De multă vreme nu mă mai limitez doar la fapte atunci când e vorba despre mersul vieții. Lupta împotriva resentimentului ne învață cât de toleranți trebuie să fim în fața incertitudinii și a nedreptății. La capătul acestei confruntări, vom afla că, într-adevăr, putem fi mai mult decât suntem, că sinele nostru poate crește.

I

AMARUL

Trăirile omului resentimentar

1

Universala amărăciune

De unde vine amărăciunea? În primul rând, din suferință și din copilăria care s-a dus. Încă de-atunci începem să simțim acest gust amar când Realitatea întunecă seninul în care trăim. Aici odihnește mama, aici odihnește marea. Fiecare își va urma propria cale, dar toată lumea știe că există o legătură între sublimarea posibilă (marea), desprinderea de părinți (mama) și durerea (amarul), acea melancolie care nu se evaporă de la sine. Departe de a fi partizana convingerilor esențialiste — cu siguranță sunt unii care se nasc și mor cu această iluzie —, pentru mine importante sunt procesele dialectice. Amarul, mama, marea1, totul se leagă — mama înseamnă și tatăl, adică părintele, acel ceva de dinainte de separare, acel ceva de care nu vrem să ne desprindem, care nu devine semnificativ decât odată cu separarea, ceva ce va trebui să devenim noi înșine, adică părinte pentru alții, pentru propriii copii sau nu, părinte în sensul unei anumite asumări a necesității de a fi cel care dă mai departe.

Amarul trebuie îngropat. Iar deasupra va crește altceva. Niciun pământ nu este blestemat pentru vecie: amara rodnicie pe care va crește înțelegerea viitoare. Să îngropăm sau să înfruntăm amarul? Dilema nu prea are importanță: cu pacienții, în clinică, facem și una și alta, una după alta, una împotriva celeilalte; și în acest caz, întotdeauna rămân niște urme ca și cum vindecarea ar fi imposibilă, însă există stanțe2 din care sănătatea sufletului se poate ridica din nou. Iar provocarea pentru analizand este să le sporească.

Iată cuvintele pe care Melville, în deschiderea textului său consacrat neobositei căutări a balenei albe, le pune în gura lui Ishmael, descriind acea stare de neliniște care îl sufocă și mai ales soluția existențială spre care tânjește:

Ori de câte ori simt o cută amară în colțul gurii, ori de câte ori sufletul mi-e umed și înfrigurat ca o zi de noiembrie, ori de câte ori îmi dau seama că m-am oprit fără voie în fața vreunei dughene cu sicrie sau când mă trezesc pe urmele oricărui cortegiu funerar ce-mi iese în cale și mai ales când obida pune în așa măsură stăpânire pe mine încât îmi trebuie tărie multă de cuget ca să nu cedez ispitei de a ieși în stradă și de a zbura cu un bobârnac pălăriile trecătorilor — ori de câte ori mi se întâmplă așa —, atunci înțeleg că, într-adevăr, a sunat ceasul să mă avânt pe mare cât mai curând cu putință.3

Să mă avânt pe mare... Melville scrie și „să colind câtăva vreme mările lumii“ și înțelegem că motivul mării nu este o problemă de navigație, ci una de dimensiune existențială, de sublimare a finitudinii și a sfârșelii care îl copleșesc pe individ fără ca acesta să știe cum să răspundă — căci nu există niciun răspuns. Singurul lucru de făcut atunci este să iasă în larg, să înainteze, să o ia spre cele patru zări, s-o apuce către alte locuri, pentru ca apoi să fie din nou în stare să trăiască aici și acum. Trebuie să ia distanță ca să nu „zboare“ oamenilor pălăria și ca să nu se mai audă urletul resentimentului care-l năpădește. „Dacă ar lua mai bine aminte în asemenea împrejurări, toți oamenii — unii mai curând, alții mai târziu — ar simți chemarea oceanului tot atât de puternic ca și mine.“4 Prin urmare Ishmael știe că asta nu e numai problema lui, că nevoia de Ocean poate atenua în fiecare dintre noi acel sentiment inaugural de abandon, acel sentiment care ne ritmează viața asemeni unui trist refren și ne amintește că trebuie să dăm socoteală și că nu există sens nici dinspre începuturi, nici dinspre viitor, ci poate doar în acea sete de imensitate și de încordare pe care o aduc apa, marea, Oceanul5. „Ce veți vedea? Mii și mii de muritori încremeniți în visări despre oceane se rânduiesc în jurul orașului asemenea unor santinele tăcute!“6 Atâta timp cât omul se va lăsa în voia acestor visări, ele îl vor ocroti de noaptea neagră și primejdioasă dinăuntru, adică de amărăciune și de coagularea ei definitivă sub forma resentimentului.

2

Individul și societatea față în față cu resentimentul. Mugetul ruminației

Ce mare lucru, veți spune: toți oamenii știu ce este resentimentul și o asemenea problemă, fiind atât de frecventă, nu poate fi atât de gravă nici pentru individul ca atare, nici pentru societate. În ceea ce mă privește, ca și Cornelius Castoriadis, filosof și psihanalist, sunt partizana ideii existenței unei diferențe radicale între oameni în funcție de capacitatea pe care o au sau nu de a se ține la distanță de propriul lor resentiment. Chiar dacă fiecare individ îl poate recunoaște, nu înseamnă că îi va oferi și condițiile de a se fosiliza. Dimpotrivă, destinul oamenilor este de data aceasta diferit, tot așa cum diferit este și destinul societăților. „Ce putem aștepta în urma analizării unui individ? Cu siguranță, nu să eliminăm acel fond obscur, inconștientul meu sau inconștientul lui — o tentativă care, dacă nu ar fi imposibilă, ar fi fatală; ci să instaurăm un alt raport între inconștient și conștient.“7 Din relația creatoare și senină dintre conștiință și inconștient apare individuarea unei ființe, subiectivarea acesteia și ceea ce Wilhelm Reich va numi mai târziu „capacitatea de a fi liber“. Castoriadis ne amintește acest adevăr esențial al analizei nu numai pentru un individ, ci și pentru societatea în care acesta trăiește:

Toată problema este de a ști dacă un individ a reușit, printr-o întâmplare fericită sau cu ajutorul tipului de societate în care trăiește, să stabilească un asemenea raport sau dacă a reușit să îl modifice astfel încât să nu-și mai ia fantasmele drept realitate, să fie cât se poate de lucid cu privire la propriile dorințe, să accepte că este muritor, să caute să afle adevărul chiar dacă nu e simplu etc. Deși trăim astăzi într-o totală impostură, susțin de mult timp că există o diferență calitativă, și nu numai de grad, între un individ definit în felul acesta și un individ psihotic sau profund nevrozat, încât cel din urmă poate fi socotit alienat nu numai în sens general sociologic, ci și în sensul că ajunge să fie expropriat „de“ el însuși „din“ el însuși. Dacă psihanaliza nu este o escrocherie, ea își va fixa tocmai acest obiectiv, o asemenea modificare a acestui raport8.

Este vorba despre apariția unui om diferit din punct de vedere calitativ de congenerii săi, un om care ar deține cheia umanismului și a civilizației respective.

Dimpotrivă, dacă se ajunge la alienare, niciun individ nu poate participa la construirea unei lumi comune care să nu fie avatarul unui proces de reificare. Destinul psihanalizei este deopotrivă terapeutic și politic. „Puterea actuală înseamnă că ceilalți sunt lucruri, însă tot ce vreau eu se opune acestei situații. Cel pentru care ceilalți sunt lucruri este el însuși lucru, iar eu nu vreau să fiu lucru nici pentru mine, nici pentru ceilalți. Nu vreau ca ceilalți să fie lucruri, nu aș ști ce să fac cu ei. Dacă eu pot să exist pentru ceilalți, să fiu recunoscut de ei, nu vreau ca acest fapt să se întâmple în funcție de deținerea unui lucru care îmi este exterior — puterea; și nici să exist pentru ei în imaginar.“9 Castoriadis elaborează tristul tablou bine-cunoscut al dinamicii reificării care organizează atât societatea, cât și relațiile cele mai intime, deoarece acestea sunt indisociabil legate de conflictele pulsionale ale indivizilor. Problema este comună atât la scară individuală, cât și la scară socială: să nu-l considerăm nici pe celălalt, nici pe noi înșine un lucru deoarece, dacă se întâmplă așa ceva, mecanismul colectiv al resentimentului se va consolida, oamenii și societățile își vor scinda destinul în funcție de această dimensiune resentimentară, iar dezalienarea psihică și socială va deveni aproape imposibilă.

3

Definiția și manifestările resentimentului

Max Scheler a definit resentimentul cu mare claritate în eseul pe care i-l consacră în 1912 înainte de începutul Primului Război Mondial, o perioadă înfricoșătoare a pulsiunilor mortifere. „În resentiment este vorba despre experiența retrăită și ruminată a unei anumite replici emoționale date cuiva, replică datorită căreia acea emoție capătă o profunzime sporită, coborând în centrul personalității; odată cu aceasta, emoția se îndepărtează de zona în care se exprimă și acționează individul.“10