Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design și ilustrație copertă: Rucsandra Enache

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriel Tudorie

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3029-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-3237-9

Tatălui meu,

care veghează

din pământ

Josef K. visa:

[…]

…era foarte nerăbdător să

vadă continuarea inscripției […]

Încântat de acea priveliște, s-a trezit.

Franz Kafka, „Un vis“

Prima înfățișare

După o noapte în care mama ta avusese niște vise îngrozitoare, cu un gândac ieșindu-i din pântec și strecurându-i-se pe trunchiul de măr înflorit, ca și cum presimțea ce nelegiuire se pregătea să facă scuipându-te-n lume printre picioarele ei albe, unde în urmă cu nouă luni și câteva zile tatăl tău își făcuse mendrele ca un stâlp al familiei ce se află, te-ai hotărât să nu mai aștepți o singură clipă și, nu!, ai scos capul. Ba chiar ai țipat ca din gură de șarpe. Ai tras adânc aer în piept, ai simțit plămânii umplându-ți-se, pielița dezlipindu-se, făcând loc. Nu îți plăcea, doreai să te-ntorci, înăuntru fusese cald și atâta de bine — acolo, în vizuina aceea prin pereții căreia începuseră deja să pătrundă murmure neștiute.

Ești smuls, mâini trag de tine ca și cum de asta ar depinde soarta întregului univers. Nu are rost să te zbați, odată aflat în fața faptului împlinit. Un cuțit ce retează și gata, zarurile sunt aruncate în gol, nu mai poți face nimic să împiedici evenimentul acestei zile de 3 iulie 1883 ale cărei rotițe s-au pus în mișcare inexorabil, într-o succesiune atent orchestrată încă de la facerea lumii. Chipul care ocupă firmamentul odăii își trage parcă toată seva din tine. Franzin, hai la mama. Plutești în culcușul imaculat, senzația de moliciune ți se strecoară încet printre buze, îți umple gura cu totul, se rostogolește la vale pe gât, ai vrea să te-nece — și te cufunzi în albul de jur împrejur, te lipești cu toată ființa de făptura aceea extenuată, sorbindu-te din priviri.

Înfruptă-te până ajungi să te saturi. Continuă-ți pânda-ntreruptă de cu câteva clipe înainte să ieși, atunci când simțeai că nu mai încapi, nu era loc și tare-ți venea să te-ntinzi. Un geam e scăldat în lumina opacă a zorilor, luna lasă o dâră peste marginea Orașului Vechi, unde pisicile își caută încă perechea sau prada. Brusc, de cealaltă parte a zidului se aude un clinchet cu reverberații, ceva ca un durigat subacvatic, apoi tropăitul tot mai apropiat, ușa ce se deschide și se trântește la fel de repede-n urmă. Nici nu știi ce te lovește în moalele capului. Când faci ochi, în fața ta e o namilă cu mustăți negricioase ca două cozi de stăncuță1.

— O scăpat ligheanul pe scări hoașca aia!

După care, încrucișându-vă o fracțiune de secundă pentru prima dată privirile:

— Hai noroc, fiule. Dă să te cântăresc!

— Franzin, hai la tata — oftă cealaltă voce.

— Cum adică Franzin? Franzen o să fie, doar nu-i fată. Nici să n-aud!

— Bine, Hermann — îl aprobă femeia.

Ție herr mann îți hârâia în urechi. Împreună cu laptele îți venea tot aerul înapoi și, odată cu el, țipătul ca din gură de șarpe.

De parcă te-ar naște cu mâna lui încă o dată, bărbatul te smucește de-a dreptul, nevenindu-i să creadă că-ncepi să te zbați tocmai în brațele lui.

— Gura, drăcie, nu face scandal! Ce ușor îi… Nu trebuia să-l mai ții?

— Nu, chiar mi se pare că prea târziu a venit.

— Acuma ți-ai găsit și tu să naști, nu puteai pe lumină? Ăsta n-o fi bărbat până-i cucu’!

Și apoi către tine, vrând să te ostoiască:

— Vasăzică stăm după curul tău și, când vii, halal Domnului, scoli tot ghetoul cu smiorcăielile tale. Decât așa prunc, mai bine fără. O să fii toată viața un amețit, las’ că te știu eu, somnorosule…

În geam, soarele își arunca primele raze mai serioase. Ca la un semn, ai tăcut.

— Hermann, lasă copilul să doarmă.

— Tu să taci, mie primul născut îmi trebuie om, nu fătoaie, m-ai auzit? Eu într-o zi trebuie să am cui lăsa șandramaua asta.

— Bine, omule, dacă de copil nu îți pasă, atunci lasă-mă pe mine să dorm, sunt istovită.

— Poate că nu trebuia să-l aducem pe lume, Julie.

Întâmplarea face că pe lume nu exista ceva mai unduitor decât acele două silabe, iu-li, rostite la fel ca și luna aceea irespirabilă, fie și cu glasul acela fără drept de apel. Cum ai fi putut să nu vii?

— Hai și m-ajută mai bine cu inventarul. O venit marfa. De-aș vinde măcar pentru două zile.

Văzând că nu are cu cine să se tocmească, tatăl iese trântind ușa de cel puțin trei ori mai puternic decât la venire, ca și cum ar fi vrut să n-o mai deschidă nimeni vreodată. În urma lui se aude același tropăit, necurmat însă de niciun alt vas cu apă vărsat ori făcut țăndări. Mama se ridică și ea.

— Fii cuminte, mein Sohn, dormi, hai, dormi odată, nicicând nu o să dormi mai mult ca acum. Visează… cât încă e vreme.

Înghiți începutul de țipăt

și privești în tavan — e alb, fără pată.

---

I. Traumfiktion

Acasă la Franz2

Un fiu care vede.

La parter, un magazin șic, de suveniruri ca la muzee, cu statuete reprezentându-l pe Franz. Băltoace de inundație, lucrări, apoi se acoperă trotuarul și se poate intra. Biletul e 5 coroane. Cât așteptați, iese Kafka în șort, purtându-se singur pe umeri ca pe-un copil, dacă te uiți mai bine vezi că trupul de jos nu are cap și stând așa tot face exerciții, o prezentare multimedia vă spune că era voinic, vă îndoiți de cum scrie. Dedesubt, o vizuină ca de bursuc, aluneci pe tobogan cu tot cu pătura pusă peste, încerci s-o așezi înapoi dar lumea buluc după tine, o pui pe scărița de lângă, vine cineva din muzeu, îi explici, te crede singurul vinovat, reconstitui cu lux de-amănunte ce s-a-ntâmplat, o germană pe care n-o înțelege.

Deasupra, înconjurat de creneluri, se profilează un turn, acoperit cu zăpadă ori învăluit în ceață. Stoluri se rotesc împrejur, ca încercuind un cap dus de-acasă, ce ar fi spart, șoptea vocea, tavanul, ca să se-arate lumii. La o ferestruică tăiată sus de tot în perete, ceva nemișcat se uită în gol către tine — citea din nou glasul —, de parcă nu l-ar observa nimeni. Atât de scobite îi sunt orbitele că nu le poți susține căutătura. Până când, ca și cum o limbă de moarte i s-ar izbi de craniu, pentru a-l face să și-l izbească la rându-i de zid, zăpada să se prăvale și ceața să se împrăștie scoțând la iveală cerul imaculat, răsună deodată un dangăt de clopot. Răspunde sunetul picurat și prea cunoscut al unei alarme de telefon, gata pe ziua de azi, când tu nici nu-ncepuseși.

De mult îți doreai să ajungi tu în Praga, nu era un secret pentru nimeni. Dar nu așa. Voiai să pășești pe urmele pașilor lui, să-i refaci drumurile și, oprit la un colț de stradă, să ți se pară că îi zărești umbra. Totuși câți muritori l-au visat, în afară de scriitorii universitari cu aspirații de Nobel și transpirații de nemurire care se laudă pe coperțile I sau IV cu cât de tare a putut să le placă Jurnalul, de-i cutremură și urmărește și-n somn, atât de fără scăpare că se apucă și ei de unul? Ești curios ce-ar fi spus Kafka despre analele unui Cutărescu. Mai ducă-se și-n Franz, vorba aia, a mamei. Dar tu nici n-ai băgat de seamă că te-ai trezit, omule! Ești în același amurg timpuriu, dacă te străduiești o idee mai mult, acel cineva imobil aducea cu un tată. Adu-ți aminte, hai, fă cercetări. Fațada casei voastre era pe atunci albastră, interiorul, verde ca într-o seră, mai știi când ai inaugurat baia, ghi-ghi, parcă stăteai pe umerii unui uriaș? Mai încearcă, n-ai asociat bine. Când ai venit la Cluj adus de sora ta cu mașina tatălui vostru (casa în care locuise mai mult decât între oricare alți patru pereți, acoperind-o de soare cu pătura, ascunzând banii de băutură sub scaun), Oti te-a întrebat: tu nu l-ai visat pe tata? Nu, doar l-ai zărit. O să vină și ziua când, lăbărțat în fața unei hărți a lumii de dincolo, tatăl tău îți va bântui nopțile precum ei, pregătit pentru marea călătorie și ultima, io mă duc, așa îi spusese, nu mai am energie, bine, dacă tu așa crezi că-i bine, iar unda de reproș o făcuse să plângă, mai să trebuiască să tragem pe dreapta. Hai odată, scularea! Te gândești la Kafka și dacă tatăl său l-a visat după ce el s-a stins de tuberculoză. Te documentezi. Începi cu bornele lor simetrice aniversaro-crăiești. Franz, fiul lui Hermann, s-a născut pe 3 iulie 1883 și a murit pe 3 iunie 1924. Cu vocalele neclintite și mai deloc afectat, domnul bărbat, Herr Mann, i-a supraviețuit cu 7 ani și 3 zile, iar mama, Julie, cu 10 ani și. Mai afli că pe sora lui preferată, mezina, o chema Ottilie, născută în 1892 — versus a ta în 1992. Repede, nu mai sta, scrie-i pe WhatsApp de Ottla, ca ea să-ți răspundă eu, minus 100 de ani în viața anterioară. Du-te dintr-o suflare în odaia de la catul din mijloc, e slab luminată, numai de focul din vatră și de un capăt de lumânare la licărul căruia cineva citește o carte cu un castel pe copertă, aceeași pe care ai început-o aseară, silueta stă aplecată într-o firidă, sub grinda piezișă. E mama ta. Îți întinde o mână tremurătoare și-ți cere să i te-așezi alături. Îi vine cumva greu să vorbească, trebuie să-ți dai osteneala s-o chiar înțelegi. Am fost acasă la Franz. Unde, ce tot vorbești, acasă la dracul? O, mamă, nu-ncepe iară, la Franz, la Franz Kafka. Da’ de ce umbli brambura, ce, tu n-ai casă?

Oare cât îi vei supraviețui tatălui tău?

---

Aici așteaptă învierea

O să îți pui foc.

Ai visat că se ia un chibrit, o brichetă, ceva, se aprinde o lumânare. Se pun câteva cubulețe din pâinea frământată cu mâna ta într-o cană, se toarnă vin roșu din cel bun. Ai visat că se cruță mieii nevinovați, căsăpiți altădată pe capete. Ai visat un bărbat țintuit în cer fără scăpare, condamnat să privească, să nu poată coborî de pe cruce, fără coroană de spini, fără urmă de sânge. În depărtare, nu se-auzea niciun zbieret.