Notă. Cartea aceasta se doreşte a fi doar un volum de referinţă, nu un manual medical. Informaţiile prezentate aici au menirea de a te ajuta să iei decizii legate de sănătate în cunoştinţă de cauză. Ele nu vor înlocui tratamentele prescrise de medicul de familie, care îţi cunoaşte mai bine nevoile proprii. Dacă bănuieşti că ai o problemă de sănătate, te îndemn să cauţi îngrijire medicală competentă.

Cercetări recente arată modul în care celule senescen­te (pe care le-am numit celule zombi) pot produce multe dintre efectele asociate cu îmbătrânirea. Numeroşi cercetători considerau că aceste celule sunt pur şi simplu resturi moarte inofensive, care ocupă spaţiu prin corp şi nimic mai mult. Acum, au început să înţeleagă că aceste celule avariate şi murdare nu sunt deloc moarte, ci s-ar putea să fie de fapt una dintre principalele cauze ale îmbătrânirii organismului.

Capitolul 1

De ce am scris această carte

De mulţi ani, le tot vorbesc pacienţilor mei şi scriu în cărţile mele despre importanţa unei alimentaţii corecte. Suntem, literalmente, ceea ce mâncăm şi ceea ce bem. Am spus-o şi o repet: deoarece nimeni nu vede mai bine efectul alimentaţiei asupra corpului decât mine atunci când examinez intestinele pacienţilor.

Când am debutat în meserie, noi nu prea ştiam mare lucru despre relaţia dintre alimentaţie şi sănătate. Fiind gastroenterolog, mi s-a părut firesc să mă gândesc la legătura dintre alimentaţia pacienţilor mei şi starea colonului lor. Am început să-mi întreb pacienţii ce mâncau şi cât de multă apă beau. În acelaşi timp, am început să remarc modele repetitive în starea intestinelor pacienţilor care consumau cantităţi mari de carne şi de lactate, în comparaţie cu pacienţii care consumau în principal legume şi cereale integrale. De asemenea, am ajuns să înţeleg că mulţi oameni — poate chiar toţi — erau deshidrataţi, pentru că nu beau suficientă apă.

Din 1963, am lucrat o jumătate de an în SUA şi cealaltă jumătate, în Japonia, şi am început să observ o deosebire între intestinele japonezilor şi intestinele americanilor. De asemenea, am devenit conştient de diferenţa dintre intestinele japonezilor care adoptaseră o dietă de tip occidental, în special ale celor care consumau carne şi lapte, şi intestinele japonezilor care continuau să mănânce preponderent orez şi peşte mic.

Până după cel de-al Doilea Război Mondial, japonezii nu prea aveau lapte de vacă. Stomacurile lor nu au evoluat de-a lungul generaţiilor pentru a-l digera foarte bine. Am aflat asta din propria mea experienţă foarte tristă. În 1963, am ajuns la New York împreună cu tânăra mea mireasă pentru a-mi începe rezidenţiatul la Beth Israel Medical Center. Soţia mea nu se simţea bine; îi era rău tot timpul şi nu putea s-o alăpteze pe fetiţa noastră, drept care am început să-i dăm formulă de lapte pentru nou-născuţi bazată pe lapte de vacă. Copilul plângea mai tot timpul şi avea diaree. Apoi i-a apărut o eczemă pe tot corpul. Avea mâncărimi şi suferea cumplit. Soţia mea a rămas din nou însărcinată şi s-a născut curând fiul nostru. Ne-am bucurat foarte mult, dar nu după mult timp el a început să aibă hemoragii rectale. În aceeaşi perioadă, contribuiam la crearea primului colonoscop şi am folosit cu mare grijă o versiune miniaturală, primitivă, pentru a-l examina pe fiul meu nou-născut. Avea colonul inflamat, o boală pe care o numim acum „colită ulceroasă“.

Am început să cercetez cauzele acestor probleme. M-am gândit că era de vină poate laptele de vacă din formula pentru copii. Am eliminat laptele de vacă şi, repede, şi fiica, şi fiul meu s-au simţit mai bine. În copilărie, soţia mea fusese înscrisă la o şcoală religioasă occidentală din Japonia. Şcoala avea lapte, donat de SUA ca gest de solidaritate cu copiii japonezi. Din nefericire, nimeni nu avea suficiente cunoştinţe pentru a recunoaşte că un copil japonez nu putea digera laptele, aşa că elevii au început să aibă probleme la stomac şi intestine. Acum ştiu că soţia mea era alergică la lapte, cum aveau să fie ulterior şi cei doi copii ai noştri. Dar expunerea repetată la acest aliment a produs reacţii alergice, iar sistemul ei imunitar a devenit suprasensibil. Ulterior, i s-a pus diagnosticul de lupus, o boală autoimună.

La vremea aceea, eram deja medic şi lucram la un renumit spital din New York, dar nici eu şi nici colegii mei nu am putut face nimic pentru tânăra şi frumoasa mea soţie. La moartea ei, am fost distrus; o pierdere pentru familia mea, dar şi dobândirera conştiinţei limitelor mele şi ale profesiei alese, pe care o abordasem cu atâta credinţă, pasiune şi iubire. Mi-am propus să depăşesc tratamentele folosite curent, care se concentrau în principal pe alinarea simptomelor bolii. Eram hotărât să aflu de ce unii oameni se îmbolnăvesc, în timp ce mulţi alţii sunt sănătoşi şi să înţeleg cum se proteja un corp sănătos de boală. Voiam să învăţ cum să cooperez cu organismul ca să-l ajut în menţinerea sănătăţii şi în vindecarea bolilor.

Observaţiile mele zilnice privind coroborarea alimentaţiei şi a stării colonului m-au convins că alimentele pe care le consumăm şi apa pe care o bem au un impact direct asupra sănătăţii noastre. Am petrecut peste cincizeci de ani dezvoltând aceste cunoştinţe. Mulţi oameni de ştiinţă de marcă explorează idei similare cu rezultate promiţătoare. De fapt, medicina nutriţionistă profită de descoperirea mecanismelor prin care alimentele influenţează organismul până la nivel celular. Este, la ora actuală, unul dintre cele mai fascinante domenii ale cercetării ştiinţifice. Eu eram interesat în special de noile studii care arătau modul în care celulele senescente (pe care eu le numesc celule zombi) produc multe dintre efectele îmbătrânirii. Cei mai mulţi cercetători au crezut că aceste celule erau doar resturi moarte inofensive aflate în toate părţile corpului. Acum încep să înţeleagă că aceste celule avariate şi murdare nu sunt deloc moarte, ci s-ar putea să fie de fapt una dintre cauzele pentru care corpul nostru îmbătrâneşte.

Observaţiile efectuate m-au convins că eliminarea res­turilor metabolice din celule este la fel de importantă cu eliminarea reziduurilor din colon. Am lucrat cu o clasă de enzime pe care le-am denumit „newzime“ sau „enzimele întineririi“. Cred că aceste enzime ale întineririi au capacitatea de a declanşa în organism procesul de distrugere a celulelor zombi, un proces care ar putea ajuta la menţinerea unei pieli suple, a unor oase tari, a unui sânge sănătos, a unor artere netede şi a unui colon roz şi curat.

În copilărie, părinţii m-au trimis la arte marţiale. În Japonia, artele marţiale sunt considerate o parte esenţială a instruirii unui tânăr. Îndemânarea căpătată acolo s-a dovedit a avea o imensă valoare în viaţa mea ulterioară. De exemplu, mulţumită acestui tip de antrenament, am învăţat să folosesc cu aceeaşi dexteritate şi mâna stângă, şi cea dreaptă. Este una din cauzele pentru care am devenit un chirurg foarte bun şi am fost ales, încă de timpuriu, să-l asist pe celebrul doctor Crohn în sala de operaţii de la Beth Israel Hospital, fapt care avea să mă determine să devin gastroenterolog.

Alt lucru important învăţat încă din copilărie, în timpul şcolii a fost importanţa fluidităţii mişcării. Trebuie să menţii mişcarea fluidă. Dacă te-ai blocat sau ai ezitări, adversarul te poate dezechilibra şi te poate ţintui la podea. Acelaşi fenomen îl văd şi în practica mea medicală. Dacă fluiditatea deplasărilor intestinale este blocată, organismul îşi pierde echilibrul şi boala se poate instala, devenind dominantă. Acelaşi lucru este valabil pentru fluiditatea curgerii sângelui. Dacă sângele este vâscos şi se încheagă, în loc să se deplaseze lin, arterele pot deveni rigide, din cauza plăcii arteriale. Urmează bolile de inimă şi atacurile cerebrale.

În acea sală de clasă pentru artele marţiale, profesorul numea această curgere „Ki“, cuvânt care se traduce prin „forţă vitală“. Sună frumos, dar este un concept mult prea vag pentru a fi util. Forţa vitală animă totul, deci totul are forţă vitală, corect? Bun, dar unele lucruri au o forţă vitală mai mare decât altele.

Când vorbesc despre forţa vitală a alimentelor, putem să presupunem că forţa vitală a unor plante sănătoase, care au crescut într-un sol bogat în minerale fără pesticide, va fi mai mare decât forţa vitală a unor plante care au fost crescute forţat, chimic, împroşcate cu insecticide şi transportate la mii de kilometri depărtare la zile întregi după ce au fost recoltate. Unele superalimente au o cantitate spectaculoasă de forţă vitală, concentrată în fructele de pădure negre, bogate în antocianină. În general, aceste plante sunt specii care s-au adaptat la un anume mediu, deosebit de dificil, învăţând să se protejeze cu strategii care le acumulează forţa vitală. Acel profesor din copilăria mea ne-a învăţat şi că această Ki este sistemul natural de autoapărare a organismului. Dacă speram să stăpânim vreodată arta autoapărării, trebuia să înţelegem cum să cooperăm cu propria noastră Ki. Pe când căutam metode de a elimina proteinele defecte, cu efecte distrugătoare, din celulele organismului, mi-am amintit acea învăţătură şi am căutat mai întâi în sistemul natural imunitar, propriu organismului, unde trebuia neapărat să se afle un mecanism de autoapărare care să se ocupe de problemă. Şi chiar acolo era! Corpul îşi va curăţa singur reziduurile, dacă îl ajutăm să-şi activeze sistemul imunitar natural.