Carte apărută cu sprijinul oferit de Literature Ireland.

Pentru Loretta Kinsella

It stands plain as a wardrobe, what we know,

Have always known, know that we can’t escape,

Yet can’t accept. One side will have to go.

Philip Larkin, Aubade1

---

În ultima clipă a zilei

1

Vineri, pe 29 iulie, Dublinul avea parte de vremea prognozată. Toată dimineața, un soare sfidător strălucise peste Merrion Square, ajungând pe biroul lui Cathal din dreptul ferestrei deschise, unde bărbatul se instala de obicei. Se simțea un iz de iarbă tăiată și, din când în când, o briză puternică răscolea iedera pe pervaz. Când se abătu o umbră, el ridică privirea: un stol de rândunele se ciorovăiau în înalt, camaraderește. Jos, pe peluză, se aflau câțiva inși care se bronzau, și mai erau și copii, și straturi înțesate cu flori; o parte atât de consistentă a vieții se desfășura lin în continuare, în ciuda încâlcelii de frământări omenești și a certitudinii că totul trebuie să se termine.

Încă de pe acum, ziua părea că nu se mai sfârșește. Când a ridicat iarăși privirea, când s-a uitat din nou în partea de sus a ecranului, ceasul arăta ora 14.27. Își dorea, acum, să fi ieșit la prânz și să fi mers pe jos tocmai până la canal. Ar fi putut să se așeze o vreme pe una dintre băncile aflate acolo și să se uite cum lebedele de vară și puii lor hăpăie cojile de pâine și alte resturi pe care oamenii le aruncau pe apă. Fără să vrea, a închis fișierul cu distribuirea bugetului la care lucrase înainte s-apuce să-l salveze. L-a străbătut un fior, ceva ce semăna pe undeva cu nemulțumirea, și atunci s-a ridicat și a pornit pe coridor până la toaleta bărbaților, unde nu era nimeni, și a intrat într-o cabină, împingând ușa. Stătu o vreme așezat pe capac, privind la dosul ușii pe care nu era nimic scris sau mâzgălit, până ce se simți nițel mai sigur pe sine. Apoi se duse la chiuvetă, se stropi cu apă pe față și se șterse lent pe față și pe mâini cu prosopul de hârtie oferit, automat, din dispenser.

Pe drumul înapoi spre birou se opri să-și facă o cafea, apăsă opțiunea Americano de pe aparat și așteptă ca lichidul să curgă în cană.

Era aproape gata când Cynthia, femeia de la departamentul Clienți îmbrăcată în culori tari, intră râzând în mobil. La vederea lui făcu o pauză și, în scurt timp, închise.

— Toate bune, Cathal?

— Mda, a zis el. Nemaipomenit. Tu cum mai ești?

— Nemaipomenit, a zis ea zâmbind. Mersi de întrebare.

Bărbatul își luă cafeaua și plecă înainte să își pună zahăr, înainte ca femeia să mai poată rosti ceva.

Când reveni la birou și se uită în partea de sus a ecranului, era 14.54. Tocmai redeschidea fișierul, citea iarăși ce se afla în el și se pregătea să redacteze câteva din modificările pe care trebuia să le facă din nou, când șeful se opri lângă el.

Șeful era un bărbat din nord, cu cel puțin zece ani mai tânăr decât el, care purta costume de firmă și în weekenduri juca squash.

— Ce faci, Cathal? Cum îți mai merge?

— Bine, răspunse el. Mersi.

— Ai apucat să-ți iei pauza de prânz, ai mâncat și tu ceva?

— Da, zise Cathal. Nu vă faceți griji.

Șeful îl măsura din cap până-n picioare, studiindu-i cămașa, cravata și pantalonii de toată ziua, pantofii nelustruiți.

— Știi că nu-i nevoie să rămâi, spuse șeful. Ce-ar fi să-ți închei ziua?

Și se îmbujoră nițel în acel moment, părând stânjenit de fraza bine intenționată.

— Tocmai termin rezumatul bugetului, răspunse Cathal. Vreau să fac măcar atât.

— Corect. Cum dorești. Ai grijă de tine.

Apoi șeful se retrase în biroul său, iar Cathal auzi ușa închizându-se încet.

Când privi din nou afară, cerul era albastru, lipsit de nori. Sorbi din cafeaua amară și se uită din nou lung la fișierul pe care nu îl salvase. Acum, în lumina puternică a soarelui, nu mai putea să-l citească la fel de bine, așa că schimbă fontul în aldine și înclină ecranul. O vreme încercă din nou să se concentreze asupra a ce se afla acolo, dar în cele din urmă hotărî să se rezume la mormanul de scrisori care aveau să fie toate identice, cu excepția numelui:

Stimată/Stimate ............,

Vă mulțumim că ați candidat la o bursă pentru Arte vizuale. Comitetul de selecție s-a întrunit și a luat o hotărâre. Runda finală a fost extrem de competitivă și vă informăm cu regret că, de această dată...

Până la ora 5 după-amiaza, printase majoritatea scrisorilor de respingere pe hârtie cu antet, iar acum aștepta liftul, pe palier. Când auzi pe cineva apropiindu-se, împinse o ușă și ieși în casa scărilor. Acolo era mai cald și mirosea a mucegai. Fata poloneză care făcea curățenie după orele de serviciu era rezemată de balustradă și trimitea mesaje. O simți urmărindu-l cu privirea în timp ce trecea pe lângă ea și se bucură să ajungă la baza scării și la ușă, apoi să iasă în stradă, unde era zgomot și mașinile încinse care stăteau la coadă se înghesuiau la semafoare.

Își scoase cravata și își pipăi buzunarele jachetei după abonamentul de autobuz, pe care îl dibui acolo, în buzunarul de la piept, apoi merse pe jos până la Davenport ca să aștepte autobuzul de Arklow. Fără vreun motiv anume, o parte din el se îndoia că autobuzul o să vină în ziua aceea, dar în curând acesta se apropie pe Westland Row și trase la trotuar, ca de obicei, ca să lase pasagerii să urce.

Aproape toate locurile erau ocupate, așa că a fost nevoit să se așeze pe un scaun de la culoar, lângă o femeie supraponderală care s-a dat nițel mai spre geam ca să îi facă loc.

— Nu c-a fost o zi faină? zise ea vioaie.

— Mda, spuse Cathal.

— Zic ăștia c-o să dureze. Vremea asta frumoasă.

Alesese prost; femeia asta o să vrea să vorbească. Își dori ca ea să fi rămas tăcută – apoi își luă seama.

— E bine de știut, răspunse.

— Duminică ducem nepoții în Brittas pentru o scaldă, continuă ea. Dacă nu mergem mai repede, s-ar putea să ratăm vara. Nici nu-ți dai seama cum zboară zilele.

Femeia scoase din buzunar un tub de bomboane mentolate Polo și îi oferi una, pe care el o refuză.

— Dar dumneavoastră? îl întrebă ea. Aveți vreun plan pentru weekendul prelungit?

— O iau ușurel, spuse Cathal, mânând discuția într-un colț din care nu mai putea avansa.

În mod normal, în acest moment și-ar fi scos mobilul ca să-și verifice mesajele, dar descoperi că nu era pregătit pentru așa ceva – apoi se întrebă dacă era cineva vreodată pregătit pentru ceva dificil sau dureros.

— Și îi ducem la ferma de lactate a lui frate-meu, continuă femeia. Nu vrem să crească crezând că laptele vine din cutie. Copiii din zilele noastre sunt atât de privilegiați!

— Presupun că sunt.

— Dumneavoastră aveți copii?

Cathal scutură din cap:

— Nu.

— Ah, mai bine așa, zise ea. Copiii-ți frâng inima.

Se gândi că femeia avea să continue, dar ea scotoci în sacoșă și scoase o carte, The Woman Who Walked Into Doors2, și în curând dădea paginile, absorbită.

Traficul era mai intens decât de obicei la ora aia, în direcția ieșirii din oraș și la intrarea pe autostrada N11, dar, când trecură de bifurcația spre Bray și ieșiră pe șosea, drumul se eliberă. Cathal privi arborii și câmpurile care alunecau pe lângă el și colinele împădurite aflate dincolo de ele, pe care le observa aproape în fiece zi, dar pe care nu urcase niciodată. Depășiră bifurcația spre Wicklow Town mai curând decât se aștepta și își continuară drumul spre sud, cam la ora obișnuită.

Fusese o zi lipsită de evenimente. La stația Jack White’s Inn, o femeie gravidă veni pe culoar și se așeză pe scaunul liber din fața lui. El îi trase în piept parfumul până ce își dădu seama că trebuie să existe mii, dacă nu sute de mii de femei care miros la fel.

---

2

Cu ceva mai bine de un an în urmă, aproape că alergase în josul scărilor de la birou ca să se întâlnească cu Sabine la intrarea în Merrion Square, unde statuia lui Wilde se reazemă de o stâncă. Ea purta taior alb cu pantaloni, sandale, ochelari de soare și avea la gât un șirag de mărgele multicolore. Traversaseră strada și intraseră la National Gallery ca să vadă expoziția Vermeer; ea cumpărase biletele online. Cathal se ținuse aproape de ea, trăgând în piept parfumul femeii în timp ce se uitau la picturi. Deși ea admira femeile lui Vermeer, lui majoritatea i se păreau leneșe: ședeau ca și cum ar fi așteptat ceva sau pe cineva care s-ar fi putut să nu vină niciodată ori se priveau lung în oglinzi. Chiar și lăptăreasa voinică părea să toarne laptele pe îndelete, ca și cum nu ar fi avut nimic altceva, sau mai bun, de făcut.

Apoi luaseră autobuzul până la apartamentul lui din Arklow și se întinseseră pe pat cu fereastra larg deschisă: o briză caldă și sunetele oțelite ale clopoțeilor de vânt ai vecinului pătrundeau pe geam, traversând camera. Ea dormise o oră sau mai bine de-atât înainte să se ducă pe jos până la Tesco ca să facă cumpărături și să pregătească cina: pui fript cu rămurele de cimbru, usturoi și dovlecei. Femeia știa să gătească; chiar și acum putea spune despre ea măcar atât. Dar o parte din el fusese mereu iritată de numărul mare de vase murdare, de faptul că trebuiau toate curățate înainte de a fi stivuite în mașina de spălat – mai puțin tava pentru friptură pe care ea spunea de obicei că o pot lăsa la înmuiat peste noapte, dar care încă se afla în chiuvetă când se întorcea el lunea de la muncă.

Se cunoscuseră cu mai bine de doi ani în urmă, la o conferință din Toulouse.