Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Virginia Lupulescu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Cristian Haba

Corectură:

Adina Preda

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2026
pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2854-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-3223-2

Aveam în jur de 30 de ani când am vorbit prima dată despre inevitabilul ce avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Despre Moarte, mai exact. Dar atunci discuția era mai degrabă un fel de joc, un răsfăț menit să ne arate cât de mult mai era până acolo, de fapt. Cine se va duce prima? Ce se va întâmpla cu celelalte? Pentru cine urma să fie mai greu? Toate erau scenarii pe care le făceam mai degrabă pentru a ne imagina la senectute, nicidecum exerciții menite să ne apropie de teribilul moment. În felul lui era un joc plin de inocență, precum cea a copiilor care pot vorbi detașat despre lucruri sinistre.

În scenariile pe care le schițam de parcă am fi făcut asta dintotdeauna, eu urma să fiu băbuța ușor ridicolă în cochetăria ei, Ralu să rămână frumoasa învăluită în tristețe risipită, iar Ileana o babetă care impunea respect. De parcă oricât de bătrâne am fi ajuns, ceva din inocența noastră s-ar fi păstrat ca un fir subțire de lumină ce ar fi continuat să rămână aprinsă în ciuda vârstei și a tuturor greutăților. Poate era naivitate, poate doar un fel de a spera că viața nu avea să ne șteargă toate contururile, asperitățile, dulcegăriile. Poate că de aceea râdeam de lucruri înainte să ni se întâmple, părea că astfel ridurile, bastoanele, bolile și orice neputință s-ar fi estompat ca suflate de vânt.

De-a lungul anilor am făcut multiple simulări pe această temă, ocolind de fiecare dată cu obstinație momentul efectiv al pierderii și consecințele devastatoare asupra celor care supraviețuiau, conștiente fiind că moartea uneia însemna de fapt și moartea celorlalte. Căci prietenia noastră se construise ca un triunghi indestructibil ce avea sens doar înăuntrul acelor laturi unite protector. Trecuseră prea mulți ani de când începuserăm să creștem una în sufletul celeilalte, ca un altoi ce devenea, cu fiecare anotimp, mai bun și mai rodnic. Prea mulți ani de când ne fuseserăm una alteia baston și cârjă, colac de salvare sau pur și simplu motiv de bucurie și preaplin. Învățaserăm să ne târâm sau să ne înălțăm când una, când cealaltă, prea rar toate trei deodată, ca să mai putem desprinde acum lipiturile ce se inseraseră carnal, definitiv. Ileana susținuse întotdeauna că ea va pleca prima dintre noi. Și o spusese de fiecare dată cu atâta convingere, încât ajunseserăm să credem toate în această ordine prestabilită. Ea se ducea prima, Ralu a doua, iar eu ultima. Nu știu de ce, amândouă credeau că le voi supraviețui. La început ne-am amuzat, apoi a devenit o glumă amară pe care o tot făceam prostește, fără noimă. De parcă s-ar fi putut glumi cu astfel de lucruri. Nu le-am spus niciodată — nici nu era nevoie —, dar pentru mine perspectiva de a rămâne supraviețuitoarea acestei prietenii profunde și stabile, tandre și intense, tainice și firești, era de departe cea mai înfricoșătoare.

Moartea este singura glumă care nu se termină niciodată cu râs, zisese cineva — nu mai știu cine —, dar noi râdeam de ea, aducând-o mereu în discuții, despuind-o de orice urmă de dramatism și solemnitate, încercând s-o facem să pară neînsemnată. O rostogoleam prin praful zilelor noastre obișnuite, coborând-o prin firesc și făcând-o să pară ridicolă, insignifiantă. Cumva, cu cât o ironizam mai mult, cu atât reușeam să-i luăm din forță și putere, să o batjocorim și să o ținem la distanță de destinele noastre atât de pline de… viață. Probabil că speram — fără să fim conștiente de asta — s-o alungăm în derizoriu, convinse că, dacă o vom trata ca pe o farsă, va avea bunul-simț să ne lase în pace. Măcar o foarte bună bucată de vreme. Și că va avea tot bunul-simț să apară abia când o vom chema. Când, sătule de viață, ne vom încredința de bunăvoie și nesilite de nimeni în brațele ei călduțe, ademenitoare.

O să ne-ngropi pe amândouă, o contraziceam pe Ileana de fiecare dată când ținea morțiș să ne convingă că ea se va duce prima. Nu spuneam niciodată că o să moară — sau, mă rog, încercam să nu spunem. Evitam cuvântul, de parcă simpla lui rostire ar fi avut puterea să se întrupeze în ceva insinuant, ca o prezență care nu putea fi văzută, dar putea fi simțită din plin. Găseam tot felul de sinonime care să mute moartea în afara timpului vieții, de parcă viața ar fi și altceva în afară de felul în care zi după zi învățăm să murim cât mai frumos și mai lin.

În fine… N-avea cum să se ducă Ileana prima. Era singura dintre noi care făcea sport, mânca sănătos și avea aceeași greutate ca în liceu. Cu toate astea, felul în care declara că va muri prima — na, că am spus-o! — era atât de elocvent, încât ne convingea că știe ce vorbește. Uneori, în mod inexplicabil, aveam sentimentul că dedesubtul trupului ostentativ viguros se ascundea un altul ținut voit departe de ochii tuturor. Un trup stafidit ce-o strânge, o ciupește, o sufocă și-i supurează într-un fel căruia îi e greu să-i facă față. Cu bube nevindecate, acoperite în timp de o crustă tare, ca scoarța unui copac milenar, sub care doar gândurile ei singuratice puteau pătrunde, ca niște viermi ce colcăie pe dedesubt. Dar asta putea foarte bine să fie doar în capul meu.

Nu pot să cred că-i moartă. O văd și tot nu pot să cred. Acum, când s-a adeverit predicția, parc-o aud pe Ileana jubilând: V-am spus eu! Mi-e greu, de fapt mi-e absolut imposibil să fac legătura dintre Ileana mea, a noastră, și femeia din sicriu. Și poate că asta mă împiedică s-o plâng. Între ea și noi e un gard de lumină ce doar se clatină la acest gând. O lumină densă, plutitoare, în care ea pare să leviteze, în timp ce noi ceilalți apăsăm pământul cu greutatea propriilor corpuri. Aș spune că mai degrabă ea e vie, iar noi suntem morți.

O simt deasupra tuturor — oameni și lucruri — sfidându-ne cu superioritatea-i bine cunoscută. Privindu-ne cu acea ironie atât de caracteristică ei, ce-o făcea uneori de-a dreptul nesuferită. Mă lipesc de Ralu și o prind de mână. Îmi face bine familiaritatea ei. E singurul om de care simt nevoia să mă agăț acum. Singurul pe care pot să mă sprijin. Îmi strânge mâna fără să mă privească. De teamă să nu-i văd ochii tulburi, cu lacrimi ce stau ca pe pervazul bătut de ploaie. Nici nu cad, nici nu dispar, stau în așteptare. Măcar ea știe ce simte; se vede că îi pare rău. Eu mă zbat în această incertitudine pâcloasă, care nu-mi dă posibilitatea să plâng măcar. Dacă nu e moartă? mă îndoiesc ca proasta.

Lângă Ralu îl văd cu coada ochiului pe Luci, soțul Ilenei. Plânge înăbușit, iar umerii-i atârnă grei, două coline prăbușite. Culcușită la pieptul lui e Paula, a cărei paloare mă impresionează mai mult decât tristețea ei. Împietrită de durere, fata privește în gol, absentă. Nu pot să nu mă mir de cât de frumoasă s-a făcut, de trăsăturile exotice accentuate parcă peste noapte. Cu toate că nu e nici timpul, nici locul să fac asta, mă întreb de la cine le-o fi moștenit. Frate-su’, Ștefan, stă drept, cu privirea înainte, într-o solitudine imposibil de pătruns. E bucățică ruptă din Luci. Varianta fidelă a tinereții lui. Asemănători fizic, dar atât de diferiți ca fire. Luci mă face să mă gândesc acum la un burete ce poate absorbi un fluviu de gânduri, unul după altul, fără să pară îmbibat vreodată. Ca și cum toate ar trece prin el, dar prea puține ar rămâne.

Spre deosebire de el, Ștefan e bloc de beton. Nimic nu-l penetrează, iar ce-i ajunge în preajmă ricoșează înainte să-l atingă. N-a fost dintotdeauna așa, ceva l-a transformat în cine e acum. Îmi pare rău pentru el, nu știu exact de ce, dar îmi pare foarte rău. A venit singur. Fără nevastă, fără copii. Acum locuiesc la Londra și moartea bunicii n-a fost un motiv suficient de bun sau de puternic să revină în țară. Prea mare deranjul. Știu, sunt răutăcioasă, dar nu mă pot abține.

Ștefan și Paula nu se ating, nu se privesc. Fiecare se uită drept înainte. Cu Luci așezat strategic între ei, par mai străini ca niciodată.

Trec mai departe cu privirea și-i văd pe frații Ilenei, pe care-i știu de când erau țânci. Și față de ei simt o aversiune — tot așa — fără să știu de ce. Dau peste foștii ei colegi de serviciu și rude. Pe unii e prima dată când îi văd, pe alții îi știu din tinerețe. Nu pot să nu mă-ntreb pe câți dintre ei îi va afecta cu adevărat dispariția Ilenei — vedeți, am evitat cuvântul cu M.

Separat de grup stă un bărbat îngândurat. Cum distanța dintre el și noi e considerabilă, nici măcar nu știu sigur dacă e acolo pentru înmormântarea Ilenei sau dintr-un alt motiv. Ceva îmi spune însă că e „de-al nostru“, cu toate că nu mă bazez pe nimic. Mă uit la el și mă izbește un puternic sentiment de familiaritate. Nu înfățișarea mi-e cunoscută, ci cu totul altceva: faptul că pare îndreptățit să fie acolo. E ceva fantomatic la el și nu doar felul în care se uită fără să-și poată așeza privirea pe nimic îmi lasă impresia asta, ci și modul în care e îmbrăcat, de parcă ar fi aruncat pe el în grabă primele haine la îndemână.

Cumva îl știu. Chiar dacă nu l-am văzut niciodată, îl știu din poveștile Ilenei. Din toate momentele în care am umplut cu ochii minții golurile lăsate poate înadins neumplute. Aș vrea să mă duc la el, să-l împung cu degetul doar ca să mă conving că e real și să-l ocărăsc apoi așa cum n-am făcut-o niciodată. Ilenei nu i-ar fi plăcut, așa că mă abțin, oripilată de îndrăzneala lui de câine care nu doar că a mușcat, dar acum vine să mai vadă o dată rana.

S-a lăsat liniștea. Preotul a încheiat slujba, iar groparii se pregătesc să pună capacul peste sicriu.

— Nu încă! strigă Luci și se repede să-i mai sărute Ilenei mâinile și fruntea.