

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Titlu original: THE BRIGHT SIDE: HOW OPTIMISTS CHANGE THE WORLD

Autor: Sumit Paul-Choudhury

Lifestyle Publishing face parte din Grupul Editorial Trei

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-789-466-0

ISBN (EPUB): 978-606-789-479-0

 EDITORI: Silviu Dragomir,
Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Cătălina Chiricheș

 DESIGN: Alexe Popescu

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Mihaela Gavriloiu

 CORECTURĂ: Irina Mușătoiu

Prolog

Pledoarie pentru optimism

De ce să fii optimist?

Am devenit optimist în noaptea în care soția mea a murit.

Oamenii au reacționat în diverse feluri la diagnosticul ei: un cancer ovarian agresiv, care s-a răspândit rapid, descoperit după avortul spontan ce a pus capăt primei și singurei ei sarcini. Unii înțeleseseră că, probabil, viitorul ei avea să fie crunt și scurt; în general, aceștia au tăcut sau au stat deoparte. Dar mulți pretindeau că lucrurile urmau să se rezolve cumva — uneori din superstiție, alteori dintr-o dorință de a liniști, dar cel mai adesea pur și simplu pentru că nu-și puteau imagina un alt mod de-a reacționa.

În ceea ce o privea, Kathryn a insistat ca cei din jurul ei — familia, prietenii, colegii și medicii — să se arate încrezători. Evident, asta era valabil pentru mine mai mult decât pentru oricine altcineva, dar m-am chinuit să-mi dau seama cum să-i fac pe plac. Pe de o parte, mereu am avut tendința să văd partea plină a paharului, iar ceva din mine credea că lucrurile se vor rezolva. Pe de alta, eu sunt un raționalist cu o abordare empirică. Am citit rapoartele medicale și literatura științifică și mi-am dat seama că șansele ca ea să supraviețuiască mai mult de câțiva ani erau mici, aproape inexistente. Dar, de vreme ce nu eu sufeream de o boală terminală, am ajuns la concluzia că ar trebui să-mi țin gura și să-mi susțin soția așa cum alesese ea, sperând în același timp, cu disperare, într-un miracol statistic.

Nu a apărut niciun miracol. Cancerul ovarian al lui Kathryn i-a acaparat sistemele de apărare a organismului în mai puțin de un an; a avut o moarte rapidă și urâtă.

Când s-a pus problema să-mi refac viața, sfatul pe care l-am tot primit a fost să „iau fiecare zi așa cum vine“. Fără planuri pe termen lung, fără schimbări importante. Treaba asta nu m-a mulțumit deloc. Deși evident că existau câteva decizii pe care ar fi fost imprudent să le iau în perioada de suferință copleșitoare, nu mai voiam să-mi petrec timpul în purgatoriul în care trăisem deja. M-a ajutat faptul că ea, Kathryn, îmi spusese, fără echivoc, să nu o iau razna după ce avea să dispară — oricât de dificil era, își dorea ca eu să continui să merg mai departe.

În cea mai mare parte a timpului, cei mai mulți dintre noi alegem calea minimei rezistențe. Eu sigur așa făcusem: deși nu-mi plăcea în mod deosebit unde locuiam sau ce făceam ca să-mi câștig existența, era destul de confortabil. Dar, după moartea lui Kathryn, casa nu-mi mai era cămin, nici viitorul viitor. În mod clar nu recomand doliul ca modalitate de a apăsa butonul de resetare, dar acesta mi-a oferit ocazia și motivația de a-mi regândi viața de la zero. M-a obligat să iau în calcul toate felurile posibile în care aș fi putut să o refac. Eu măcar aveam variante de explorat.

Am testat diferite stiluri de viață, ca să-mi fac o idee: singuraticul de la țară, omul de lume, nomadul permanent. Orășean de când mă știam, mi-am petrecut mult timp hoinărind prin sălbăticii și păduri. Cum nu aveam motive să stau acasă, mi-am petrecut zilele în galerii de artă și nopțile la spectacole, în căutarea momentelor de evadare, doar că nu prea reușeam să mă detașez. Mereu călătorisem cât de mult posibil, dar m-am apucat să bifez rapid, una după alta, destinații de pe lista mea cu lucruri de făcut. Și am început două bloguri zilnice, unul pentru prieteni și altul pentru lumea largă, ca să mă proiectez în viitor prin scris: tânguiri, fantezii și începuturi.

După câteva luni, un prieten bine intenționat m-a întrebat dacă mai luam medicamente. Niciodată nu mă gândisem să iau așa ceva. La fel și cu terapia: am fost direcționat cu blândețe spre aceasta, dar tot cu blândețe m-am îndepărtat. Am descoperit un grup de sprijin pentru persoane văduve, dar niciodată nu fusesem genul de persoană care să intre în orice club care m-ar fi acceptat. Mulți în aceeași situație comemorau zilele de naștere, aniversările, vacanțele; după primul an, am luat decizia dificilă de-a nu mai face asta. Nu voiam ca restul vieții mele să se deruleze în virtutea unei agende dintr-o lume apusă.

Treptat am avut revelația că abordarea mea nu era în totalitate una obișnuită. Mă întrebam dacă nu cumva am rămas blocat într-o stare de negare. Sau poate eram doar o brută nesimțitoare. Niciuna dintre aceste variante nu părea adevărată: nu am fost deloc fericit sau normal în perioada mea de doliu, doar că nu m-am îndoit niciodată, nici măcar în zilele mele cele mai rele, că aveau să urmeze unele mai bune — dacă făceam măcar efortul de-a ajunge la ele. Inițial, fără să mă gândesc de fapt la asta, iar ulterior mai conștient, am mers pe ideea că viitorul avea să fie luminos. Până la urmă, mi-am dat seama că alesesem să mă definesc drept un optimist.

Asta a fost cumva năucitor. Cu o pregătire de om de știință și fiind un jurnalist activ, se presupunea că am o gândire critică antrenată, că sunt dedicat dovezilor clare și argumentelor raționale. Deși știam și mi se și spusese că aveam tendința de a mă aștepta la ce era mai bun de la viață, presupusesem că asta se explica prin faptul că trăisem o viață norocoasă. Dar faptul că, în ciuda evenimentelor din ultimul an, eu încă speram să am o viață binecuvântată mă făcea să cred că partea mea rațională căzuse complet pradă părții iraționale: acea parte din mine care credea devenea câștigătoare, în detrimentul celei raționale.

Până atunci îmi imaginasem că optimismul se rezuma doar la o convingere și că a-i acorda orice fel de valoare era în mod fundamental prostesc și poate chiar iresponsabil. Considerându-te un optimist, practic recunoșteai că, pur și simplu, nu vrei să te gândești prea mult la viitor și la provocările lui. Dar, în același timp, care era alternativa? Argumentul obișnuit în favoarea pesimismului este acela că un pesimist nu e niciodată dezamăgit și că nu poate fi surprins decât plăcut. Asta părea o poziție inutil de defensivă, aproape o lașitate. Iar „realismul“ de care fusesem atașat mi se părea o dovadă de neimplicare, o scuză cinică pentru a nu accepta faptul că lumea putea fi și mai bună decât era azi.

Dar nici pesimismul, nici realismul nu păreau să mă poată ajuta să merg mai departe în viață. De ce ți-ai bate capul să te mai trezești dimineața?

Odată ce am început să mă gândesc la asta, optimismul mi s-a părut singura abordare care merita asumată. Măcar faptul că așteptai mai mult de la viață te pregătea pentru a primi mai mult de la ea, sau cel puțin așa părea. Dar, dacă aveam să fiu un optimist — și părea că nu prea am alternative în domeniul acesta —, atunci voiam să pun în practică un fel de optimism pentru care puteam elabora un argument bazat nu doar pe convingeri. Voiam să descopăr o cale de-a fi optimist prin care chiar puteam să fac lumea mai bună, în loc să nutresc doar speranța că așa va fi.

Astfel, am început să studiez ce formă ar putea efectiv avea acea variantă pragmatică și bine argumentată a optimismului. Iar ceea ce am descoperit a fost faptul că optimismul, în ciuda presupunerilor mele anterioare, nu e neapărat produsul naivității. Nu este un răsfăț pe care ni-l putem permite doar când lucrurile merg bine. Este o resursă la care putem face apel când situația devine dificilă — iar atunci poate face diferența dintre viață și moarte.

CATÂRI ȘI LEI

„A fost o senzație sinistră să simți cum crapă punțile sub picioarele tale“, povestea Ernest Shackleton, „bârnele mari îndoindu-se și apoi rupându-se cu un zgomot greu, ca de salvă de tun.“ După mai bine de nouă luni în care fusese blocat în gheața antarctică, într-un final, vasul expediției sale, The Endurance, cedase. Și astfel, pe 27 octombrie 1915, marele explorator anglo-irlandez a dat împotriva voinței sale ordinul ca echipajul să abandoneze nava — și să naufragieze în, probabil, cel mai neprimitor loc de pe planetă.

Expediția imperială transatlantică a lui Shackleton începuse cu mai bine de un an în urmă, având ca obiectiv să parcurgă, pentru prima oară pe pământ, continentul înghețat din sud. Dar întâi trebuia să traverseze îndepărtata Mare Weddell, o zonă unde navigația era extrem de dificilă. A înaintat lent printre ghețari și s-a oprit complet în ianuarie 1915, ceea ce i-a obligat pe Shackleton și pe oamenii lui să supraviețuiască iernii antarctice cu ger năprasnic și veșnic întunecată — condiții extrem de dificile chiar și în ziua de azi.

După scufundarea navei Endurance, Shackleton și oamenii săi au fost nevoiți să se descurce cu echipamentul și proviziile pe care le înghesuiseră în cele trei bărci de salvare. În plus, au trebuit să fie ingenioși și să se folosească de resursele limitate pe care le oferea terenul. (Într-una dintre situații, au ucis o focă leopard agresivă; conținutul stomacului acesteia, alcătuit din pește încă nedigerat, le-a oferit o binevenită masă „proaspătă“.) Nu aveau nicio modalitate de-a comunica cu restul lumii, dar mai ales, nicio speranță că cineva va veni să-i salveze. Și, cu toate acestea, zece luni mai târziu, Shackleton și-a salvat toți oamenii, conducându-i spre un loc sigur.*

Cum au rezistat Shackleton și echipajul său în confruntarea cu o astfel de soartă incredibilă? Răspunsul concret este că și-au petrecut peste cinci luni pe gheață, în corturi, înainte să pornească în bărcile de salvare spre Insula Elefantului, care era pământ solid, dar nu prezenta niciun alt avantaj. De acolo, Shackleton a luat una dintre bărci și a pornit cu un echipaj restrâns într-o călătorie de două săptămâni și 1 300 de kilometri pe mările furioase, până la insula Georgia de Sud.