Carte apărută cu sprijinul

PLANARIE

Planarie – denumire generală pentru vietăți cu corp lat, aparținând familiei Planariae din ordinul Trichoptera. Corp aplatizat, gură situată în centrul suprafeței ventrale. Lungime de 20-30 mm. Trăiește în râuri și pâraie de munte. Utilizate adesea în experimente de regenerare.

(Dicționarul japonez Daijirin,
ediția a 2-a)

„Într-o viață viitoare, vreau să mă întorc ca planarie.“

Am spus asta odată într-o doară, când ieșiserăm să bem ceva, dar, spre surprinderea mea, toți s-au întors spre mine privindu-mă cu mult interes. Eram cu trei foști colegi de muncă mai mici decât mine și cu prietenul meu, care stătea chiar alături.

— Ce-i aia „planarie“?

— A, știu eu! Chestiile alea drăgălașe care arată ca niște îngerași și înoată pe sub ghețari, nu?

— Alea nu se cheamă chiar „îngeri de mare“1?

Toată lumea a început să-și dea cu părerea și să dezbată problema, până când am scuturat paharul meu cu whisky Four Roses, iar clinchetul cuburilor de gheață i-a redus la tăcere.

— Nu, nu. Nu sunt îngerii de mare. Sunt cam la fel de mari, dar planaria nu trăiește în mări și oceane, ci în apa cristalină a râurilor de munte.

Cei trei, două fete și un băiat, au scos în același timp o exclamație de mirare. Cum prietenul meu mai auzise povestea și avea idee cam ce-o să urmeze, n-a spus nimic și a continuat să înfulece snackurile care mai rămăseseră pe masă.

— Am văzut la televizor de curând. Sunt ca niște lipitori cafenii, cam de un centimetru lungime, și trăiesc pe sub pietrele din râuri sau prin canalele de pe câmpurile de orez unde nu se folosesc îngrășăminte chimice. Dacă le observi cu atenție, o să vezi că au capul triunghiular, cu o formă cam obscenă, să fiu sinceră.

Toți au râs, întrebându-mă ce voiam să zic prin „obs­cenă“. Am dat pe gât băutura care-mi mai rămăsese în pahar și am mai cerut un rând. Beam deja de vreo trei ore. Fetele și prietenul meu lăsaseră deoparte alcoolul și comandaseră câte un ceai oolong.

— Și de ce ai vrea să te reîncarnezi în așa ceva, Haruka? m-a întrebat colegul meu de douăzeci de ani, singurul care încă mai părea să aibă chef de băut.

Eram gata să răspund, când a intervenit una dintre fete, părând hotărâtă să vorbească în locul meu.

— Cred că știu eu! Ia gândiți-vă un pic. Dacă ai fi o astfel de vietate, n-ai face altceva decât să înoți de colo-colo în ape curate și n-ar trebui să te gândești la absolut nimic.

— Câh! Sigur n-aș vrea să devin nici lipitoare, nici ceva cu cap de penis. Da, mi-e clar că în viața vi­itoare vreau să mă nasc supermodel.

— Te rog să nu mai spui „cap de penis“. Ești dom­nișoară!

Discuția se abătea de la subiect, așa că, iritată, am ridicat vocea ca să le atrag din nou atenția.

— Chestia e că poți tăia o planarie la nesfârșit, și tot n-o să moară.

Toți s-au întors spre mine dintr-odată.

— De exemplu, dacă o tai în trei, imediat se regenerează și apar trei planarii. Și dacă pe astea trei le tai, să zicem, în alte zece bucăți, o să crească toate la loc, la fel cum îi crește coada șopârlei, și o să te trezești că ai paisprezece planarii.

Explicațiile mele foarte înflăcărate, deși copilărești, i-au lăsat pe toți fără cuvinte pentru câteva clipe. Chiar atunci au sosit băuturile pe care le comandaserăm, iar cele două fete au profitat de ocazie ca să deschidă meniul și să se consulte asupra lui.

— Ce-ar fi să luăm ceva dulce?

— Auzi, chiar e-adevărat? Ce-ai zis acum?

Doar băiatul dădea semne că ar fi fost interesat, iar eu am continuat într-o stare de însuflețire datorată alcoolului:

— Chiar e-adevărat! Chiar dacă nu rămâne decât vârful cozii din ele, imediat le iese un cap de penis și încep să se regenereze.

— Termină, Haruka! mi-a spus încet prietenul meu.

Dar cum gălăgia din cârciumă era mare, iar ceilalți trei stăteau de partea cealaltă a mesei, eu eram singura care-l auzise.

— Planariile sunt artropode?

— Artropode? Ce-s alea?

— Adică sunt ca un fel de insecte? Ca fluturii? Sau ca râmele?

— Nu-s deloc așa! Sunt ca lipitorile.

— Un fel de ființe monocelulare?

— Nu știu. Dar nu prea cred, căci dacă le lași în pace, se fac mai mari, iar dacă le tai în două, ies mai multe, deci...

M-am aplecat peste masă și am ridicat vocea și mai mult.

— Nu știu bine ce și cum, dar cred că ar fi grozav să ai un corp pe care să-l poți tăia cât vrei și, știi, pur și simplu să-ți crească la loc! De exemplu, eu. Am avut cancer mamar, nu? Dacă aș fi fost o viețuitoare din asta, sânul pe care mi l-au scos mi-ar fi crescut singur la loc și m-ar fi scutit de complicațiile cu operația și toate costurile... Așa cred.

Spusesem asta cu intenția să-i fac să râdă, dar băiatul mi-a întors un zâmbet stânjenit, iar fetele, care se contraziseseră până atunci dacă să comande lapte cu tapioca sau șerbet de căpșuni, și-au lăsat încurcate privirile în pământ.

— Ar cam fi timpul s-o luăm din loc, nu? a spus prietenul meu și, fără să mai aștepte vreun răspuns de la nimeni, s-a ridicat.

Pe chipurile tuturor se citea limpede ușurarea.

— Potolește-te, mi-a spus Hyōsuke pornind motorul mașinii, vizibil indignat de purtarea mea. Ai văzut ce prost s-au simțit toți. Așa faci întotdeauna.

— Păi, nu e niciun secret. Toată lumea știe.

— Nu despre asta e vorba. Ce te-a apucat să spui asemenea lucruri care strică toată atmosfera, când toată lumea se distra? Chiar ai talentul ăsta să-ți scoți în evi­dență toate defectele.

Deci cancerul mamar e un lucru „care strică toată atmosfera“? m-am gândit în sinea mea, dar n-am lăsat să se vadă cât de mult mă enervase.

— Chiar e cazul să nu mai aduci singură vorba despre boala ta. Dacă o să tot faci asta, Run-chan, o să-ți pierzi toți prietenii. Mi-e și frică să mă gândesc la următoarea ieșire în oraș. O să vină prietenii mei, așa că te rog să nu mai faci ce-ai făcut azi.

Run-chan sunt eu. Am ajuns la numele ăsta pornind de la Haruka, trecând apoi la Haru-chan2, care s-a transformat în Harurun, și a devenit în cele din urmă Run-chan. Când suntem cu alți oameni, ne folosim numele așa cum trebuie, dar când rămânem doar noi doi, ne strigăm „Run-chan“ și „Hyō-chi“. Știu, așa fac iubiții, se alintă cu nume copilărești când sunt doar ei, dar îmi dădeam seama că nu-mi place deloc să fiu strigată „Run-chan“.

— Cred că mi-e cam rău, am șoptit.

Hyōsuke a oprit la semafor, iar eu am simțit cum mă năpădește un val de greață.

— Iar ai băut prea mult, asta-i tot. Zici mereu că ți-e rău, dar bei de câteva ori pe săptămână. Ce-ar fi să renunți la alcool și să începi să mergi la sală? Așa ai putea să și slăbești un pic.

Mai devreme, la izakaya3, abia dacă scosese două vorbe, dar acum, că rămăseserăm doar noi, nu-i mai tăcea gura. Sfiala care-l cuprindea în fața oamenilor venea probabil din felul lui retras de a fi, dar și din faptul că era student în anul al treilea. Comparativ cu mine, era de o sută de ori mai matur, deși era cu patru ani mai mic, dar când eram împreună în public, mă lăsa pe mine să deschid vorba.

— Vrei să vii la mine, Run-chan?

Dintr-odată, Hyōsuke îmi vorbea mieros. Nu ți-am zis tocmai acum că mi-e rău? Du-mă direct acasă. Direct.

Dar nu puteam spune asta cu voce tare. Știam că micul Hyō-chi mă iubește. Lucrul acesta cât se poate de real era cel datorită căruia puteam să-mi păstrez, cu greu, liniștea. Dacă aș fi pierdut și acest sprijin, aș fi intrat în vrie și aș fi cauzat și mai multe probleme celorlalți și familiei mele, ceea ce ar fi dus într-un final la propria mea distrugere completă.

Cu doi ani în urmă, fusesem diagnosticată cu cancer mamar și îmi pierdusem sânul drept din cauza asta. Se întâmpla cu o lună înainte să împlinesc douăzeci și patru de ani. Am simțit atunci că primesc o lovitură venită din senin, dar dacă stau acum să mă gândesc bine, „din senin“ nu sunt chiar cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie situația. Cumva, în ultimii douăzeci și trei de ani, nu avusesem aproape nicio zi senină. Mai degrabă mi se pare că ar fi mai corect să spun că ghinionul meu se desăvârșise în mod natural. Oamenii fără noroc rămân fără noroc, oricât de departe ar ajunge.

Desigur, atunci am fost foarte departe de a filosofa în felul acesta, căci viața mea primise o lovitură cu un impact atât de mare, încât nu puteam să fac altceva decât să plâng și să țip. Doctorul mi-a spus că am cancer în stadiul 4, așa că trebuia ca tumora să fie înlăturată cât mai repede posibil, și fiecare zi conta.

La prima operație, mi-au scos tumora canceroasă de sub mamelon, cu tot țesutul adipos din jurul ei, iar în anul următor mi-au luat niște piele de pe spate, pe care au folosit-o ca să-mi reconstruiască pieptul. Când o spun așa, sună destul de simplu, dar a fost un proces incredibil de greu de suportat, atât fizic, cât și psihic. Se numește „reconstrucție“, dar nu e ca și cum ți-ai recăpăta sânul cu aceeași formă pe care a avut-o înainte. Chiar și acum, după o jumătate de an, umflătura sânului este încercuită de o cicatrice vizibilă, iar pe spate mi-a rămas o incizie vineție de cincisprezece centimetri, de parcă aș fi fost tăiată cu o sabie de samurai. Și unde mai pui că, de vreme ce mamelonul nu poate fi reconstruit până când nu mă refac complet după prima operație, noul meu sân fals nu are deloc mamelon.