Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: HISTOIRE DE LA SEXUALITE II. L’usage des plaisirs

Autor: Michel FOUCAULT

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3159-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-3216-4

EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Cezar Petrilă

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: alamy.com

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Mihaela Gavriloiu

CORECTURĂ: Cristina Teodorescu

Notă asupra ediției și a traducerii
Un nou Foucault

Volumele II și III ale Istoriei sexualității, intitulate Folosirea plăcerilor și, respectiv, Grija de sine, au apărut, practic, simultan, după multe ezitări, abandonuri, reformulări și reorientări nu numai la nivel micro ale textelor înseși, ci și la nivelul proiectului de ansamblu, și reprezintă ultimele apariții antume, în volum, ale lui Michel Foucault, care avea să dispară, de fapt, imediat după apariția lor.

Despre toată această aventură dă seamă fascinantul aparat critic al volumului de față, comun (cu excepția notelor) cu cel al volumului care va urma. Pentru că, după volumul I al Istoriei sexualității, Voința de a ști, ceea ce urmează și începe acum este o nouă, o altă Istorie a sexualității, care devine, de fapt, o istorie a apariției eticii, adică o genealogie a practicilor occidentale de subiectivare: „nașterea subiectului occidental“ s-ar putea intitula (sau subintitula) această nouă Istorie a sexualității.

Iar când spun „aventură“ nu este o simplă formulare retorică. Pe mai multe planuri și din mai multe puncte de vedere, acest ultim Foucault ne dezvăluie nu doar, cum spuneam, un nou proiect de istorie filosofică, ci și un nou Foucault, un alt Foucault, pur și simplu.

Un Foucault, în primul rând, „etnolog“, care, pentru prima dată, iese din cadrele Occidentului în care își cantonase întreaga viață „șantierele“ arheologice și investigațiile genealogice și de arhivă, pentru a se „depeiza“ multiplu, o dată către Antichitatea greco-romană mai ales înainte și după (auto)creștinarea ei, și realizând apoi, aproape, ceea ce s-ar putea numi o „antropologie structurală“ poststructuralistă a acesteia. Schimbare — prin lărgire a cadrului și zoom out — de „obiect“, dar și de perspectivă. Nu și de metodă, care rămâne genealogică.

Ceea ce face ca, după Voința de a ști, care se ocupase, practic, de prezent, vizând durata mediu–lungă a modernității occidentale, în linia deja consacrată a tuturor studiilor foucaldiene, Folosirea plăcerilor, ca volum al doilea al Istoriei sexualității, să devină un al doilea volum întâi al acesteia.

Odată cu de-cadrările prilejuite de acest volum (ca nou început exact înainte de sfârșit!), se cuvine ca și privirea noastră asupra lui Foucault să se primenească. Foucault scrie și (se) reformulează în permanență, întreaga sa filosofare trece prin scris, într-un mod mult mai puțin evident ca în teoria „scriptorialistă“ a unuia dintre marii săi congeneri, Jacques Derrida, evidențiind nu numai condiția materială, lingvistică, a actului filosofic, ci și, așa cum se va vedea mai ales în volumul al III-lea, Grija de sine, faptul că grija etică și ontologia etică a constituirii practice a subiectului depind, începând cu grecii, de scris, Foucault practicând, astfel, auto(re)generarea de sine ca subiect filosofic tocmai prin permanenta scriere, rescriere, remodelare și remodulare a „discursului filosofic“.

Nu atât o existență prematur întreruptă, așadar, cât un destin împlinit, „rotund“, se cuvine, prin urmare, să vedem în Foucault. Un destin filosofic fericit. Foucault practică scrisul filosofic ca asceză continuă, ca, în același timp, permanentă „dezbărare“ și „dezvățare de sine“, dar și ca permanentă re-„scriere de sine“. Una dintre noile (ultime și definitive) lecții ale lui Foucault, așadar: rolul etic autoconstitutiv al scrisului filosofic, cercetător. Scrisul etic, etica scrisului, rolul filosofic al scriiturii și rolul scrisului în filosofie, pentru experiența gândirii.

Începe să devină tot mai evident că Foucault trebuie citit potrivit lui Foucault însuși, adică dinspre margini și din perspectiva arhivei de sine, pe care în volumul de față Frédéric Gros începe să o dezvăluie.

Un nou Foucault, momentul etic-„sexual“ al întâlnirii reflexive cu sine (prin scris). Autoreflexivitate materială. „Scrierea de sine“ și scrisul ca instrument etic de auto(re)constituire permanentă. Gândirea–scris.

Conceptul și termenul-cheie al acestui nou Foucault este, în mod deloc evident, acela de sine. Pe care, deci, Foucault nu îl analizează și reformulează frontal, explicit, ci atrăgând atenția asupra lui printr-o formulare insistent repetată, care forțează într-o oarecare măsură — tocmai pentru a atrage atenția — atât uzul comun al limbii franceze, cât și habitudinile stereotipizate până la loc comun ale discursului filosofic: {rapport de} soi à soi, {souveraineté de} soi sur soi, {domination de} soi par soi; soi à soi, soi sur soi, soi par soi; între sine și sine, de sine asupra sieși (sau asupra sie însuși), de sine de către sine.

Un loc comun al discursului filosofic, cu bătaie mai ales dinspre psihologie și anumite psihoterapii și psihanalize, a făcut ca simțul metafizic comun să spună deseori sinele, substantivând și, astfel, substanțializând un pronume personal reflexiv, adică o atitudine și o practică, o operație, o tehnică, o tehnologie de auto-constituire prin auto-reflexivitate: un act etico-filosofic cu importanță ontologică pentru subiect.

A spune — și a traduce — deci sinele contravine „jocului de limbaj“ (Wittgenstein) al lui Foucault, care, de fapt, denunță și dizolvă practic (ne-explicit, „din mers“) un „joc de limbaj“ propriu discursului filosofic încetățenit.

Dovezi ceva mai explicit-tematice — mai degrabă indicii mai limpezi — apar la Foucault însuși. De exemplu, în două conferințe, „Subjectivité et vérité“ („Subiectivitate și adevăr“) și, respectiv, „Christianisme et aveu“ („Creștinism și mărturisire“), ținute în 1980 în Statele Unite:

Studiind însă experiența sexualității, mi-am dat treptat seama că există în toate societățile, cred, în toate societățile oricare ar fi acestea, un alt tip de tehnici: niște tehnici care le permit indivizilor să efectueze, prin propriile lor puteri, un anumit număr de operații asupra propriilor corpuri, asupra propriilor suflete, asupra propriilor gânduri, asupra propriei conduite, astfel încât să se transforme pe ei înșiși, să se modifice pe ei înșiși și să atingă un anumit grad de perfecțiune, de fericire, de puritate, de putere supranaturală etc. Să numim acest soi de tehnici „tehnici“ sau „tehnologie de sine“;

și

{...} tehnologia de sine greacă sau tehnicile de sine filosofice urmăreau să producă un sine care putea să fie, care trebuia să fie suprapunerea permanentă, sub forma memoriei, dintre subiectul cunoașterii {connaissance} și subiectul voinței {...} este motivul pentru care am putea spune că sinele creștin care este legat de această tehnică este un sine gnoseologic1.

„Splitarea“ inițială, prealabilă, dintre sine și sine este deci ideal-necesară, ca modelizare, pentru descrierea reflexivității etico-ontologice (eticontologice) autoconstituante a subiectului, această tehnică sau tehnologie producând „sine“ istorice diverse: un sine grec, un sine roman, un sine creștin, un/mai multe sine modern(e) — sau chiar extraoccidentale. În niciun caz un sine atemporal sau transistoric, specific generic unei „naturi umane“.

Sinele nu este dat și nu preexistă, ci este produs prin „tehnici“, „tehnologii“ sau „arte“ pe care, în alte contexte și tot cu o semnificație modificată față de cea lingvistic-uzual dată (mai exact spus, total disociată de religios), Foucault le va numi „spirituale“. „Sinele“ este o operație și relație — o operație relațională — pronominal-reflexivă cu „sine“ însuși, un pur joc de limbaj productiv. Un act și o operație, o tehnică, deci o cultură, nu o „natură“ ori un dat, întemeiată pe plasticitatea „brută“ a „animalului“ uman. „Hermeneutica“ subiectului presupune, iluzoriu, sinele ca preexistent, dat și, deci, de descifrat, când de fapt tocmai această „descifrare“ este o tehnică de producere a unui anumit „sine“, mai exact de individuare (acest termen nu este foucaldian, ci, desigur, mai curând simondonian), de subiectivare, de „moșire“ a subiectului, a unui subiect la fel de istoric precum epistemele, deci a unui anumit tip istoric de subiectivitate.

O întreagă (contra-)antropologie foucaldiană se deschide aici.

Un exeget precizează:

Cu alte cuvinte, adevărul sinelui și sinele ca subiect capabil să cunoască adevărul și să trăiască viața adevărată nu sunt atinse în primul rând prin descoperirea de sine, ci mai curând prin poietica sinelui. Cuvântul „poietică“, așa cum îl folosesc eu, se referă la conceptul antic grec de poiesis: muncă productivă, fabricare deliberată în care subiectul folosește o technē, un „meșteșug“ sau o „artă“, pentru a obține un rezultat anume. Sinele, în contextul grijii de sine, nu este obiectul cunoașterii, ci mai curând opera de artă; este poietic. Această noțiune de poiesis este cea pe care o am în minte atunci când numesc opera lui Foucault etho-poietică. Este poietică în sensul că e un mod de fabricare; este etho-poietică în măsura în care este o artă a modelării de sine {self-fashioning} (a modelării sau dezvoltării unui ēthos — în sens larg, un caracter sau un sine, și mai specific un centru al acțiunii, o orientare în lume).

Și mai clar:

Consecința istorico-filosofică a proiectului socratico-platonician este de a fi izolat și definit o dimensiune particulară a realității, pe care am putea-o numi, cu prudență, sinele: o regiune a ființei care devine inteligibilă pentru filosofia antică în cele două forme ale sufletului (psychē) și, respectiv, existenței (bios)2.