Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: © Amanda Hudson

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriel Tudorie

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Heart the Lover

Autor: Lily King

Originally published in the United States of America in 2025
by Grove Press, an imprint of Grove Atlantic Inc

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-3094-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-3178-5

Profesorul ține în mână două coli de hârtie portocaliu-neon.

— În pofida ambalajului ei vulgar, spune, vânturând câte o coală în fiecare mână, ca un arbitru la Daytona, mă simt obligat să v-o citesc cu voce tare.

Tema fusese să creăm o versiune contemporană a eseului History of Life and Death, al lui Bacon. Eu așteptasem până în ultimul moment s-o scriu. Singura hârtie pe care o aveam în casă erau niște coli groase, rămase de la petrecerea noastră de Halloween. Și n-a fost ușor să introduc cartonul acela în mașina mea de scris.

Profesorul mai degrabă o interpretează decât o citește. Îi dă mai multă viață și mai mult umor decât crezusem eu că are.

La curs sunt doi tipi deștepți. Stau în față, împreună, și le văd doar cefele, una cu păr șaten-arămiu, cealaltă cu o coadă de cal groasă, neagră. Profesorul le cere atât de frecvent părerea, încât mă gândesc că sunt asistenții lui. Când eseul se întoarce din mână în mână la mine, amândoi se răsucesc să vadă unde se duce.

După ziua aceea, tipul cu părul arămiu începe să migreze în spate. După trei cursuri se așază lângă mine.

În curând mă conduce dintr-un capăt în celălalt al campusului, la Mobilier modern, singurul curs de istoria artei la care mai erau locuri libere când m-am înscris eu. La cursul nostru de literatură din secolul al XVII-lea suntem doar vreo treizeci, dar Mobilierul modern se ține într-un amfiteatru cu scaune capitonate, fixate pe o pantă abruptă, până jos, la profesor și pupitrul său. În spatele lui e un ecran mare, pe care se succedă fotografii cu șezlongul B 306 al lui Corbusier și seturi de măsuțe Bauhaus, care intră una într-alta. La cursul acesta recuperez mult din somnul pierdut.

Sam face pași mici, sacadați, și vorbește cu întreruperi, mici izbucniri articulate, urmate de tăceri lungi. Discutăm doar despre curs.

— Nu-i acordă suficientă atenție lui Cromwell, spune, și faptului că opoziția față de el a galvanizat imaginația unei întregi generații de scriitori.

Îi dau dreptate. Cum să nu-i dau? Eu sunt doar o studentă, iar el este un savant. Te prinzi de asta din prima. Eu n-am mai cunoscut un savant care să nu fie profesor. Iar Sam nici măcar nu este masterand. E în ultimul an, ca mine.

Mai târziu mă duc la bibliotecă și citesc despre Cromwell, iar data viitoare când mergem la Mobilier modern plasez o glumiță despre Parlamentul Trunchiat. Sam râde mut, mai degrabă gâfâie.

Mă întreabă dacă am văzut Vânătorul de cerbi și-i spun că da și mă gândesc c-o să facă o comparație ceva cu Venitore, vânătorul, din The Compleat Angler1. În schimb, mă întreabă dacă vreau să-l revăd, cu el. Rulează în campus, vineri seara.

Ne întâlnim la Uniunea Studenților. Mi-a cumpărat deja bilet. Au pus câteva rânduri de scaune metalice și un ecran pe un suport. Stăm și așteptăm să se stingă luminile. Colega mea de cameră, Carson, trece pe lângă noi cu prietenul ei, Bud, un tip din Forțele Speciale, care dă o fugă cu mașina de la Fort Bragg ori de câte ori are ocazia. Se ceartă în timp ce se strecoară către niște locuri libere, la trei rânduri în fața noastră, pe urmă, odată așezați, se apucă să se pipăie.

Filmul începe. E lung și brutal. Jumătate din timp mă uit în poală. Sam stă lângă mine ca un necunoscut. În final se cântă „God Bless America“ la cina de după înmormântarea lui Christopher Walken, cadrul îngheață și s-a terminat. Sam se ridică de cum începe genericul, iar eu ies după el de la Uniunea Studenților.

O luăm pe un drum din campus care nu duce nici la camera mea din Pye Street, nici în oraș, unde mă gândisem că vom merge să bem ceva. Îmi arată căminul lui din primul an și eu i-l arăt pe al meu, în curtea alăturată. Din cauza filmului, clădirile acestea, curțile acestea, anii aceștia din viețile noastre par de o naivitate insuportabilă. Aș face un comentariu, dar și asta mi se pare naiv. În schimb, îi zic că trebuie să mă scol devreme și el mă întreabă dacă aș avea chef de o bere.

Pornim în direcția barurilor, dar el virează pe o stradă lăturalnică, apoi intră pe poarta unui gard alb și urcă pe o cărare cu dale de piatră, până la o ușă luminată de un bec.

— Unde suntem?

— Acasă la mine.

Îmi dau seama că a vrut să-mi arate clădirea, știa că va fi o atracție.

Așa și este.

Răsucește mânerul — casa e descuiată — și-mi ține ușa să intru. Pășesc într-un holișor din care pornesc în stânga niște trepte abrupte. În dreapta e o măsuță cu o lampă și un blocnotes cu un stilou deasupra. Dincolo de o ușă deschisă e un living zugrăvit în albastru-închis, cu o canapea în dungi și un perete de cărți.

Fac o remarcă despre numărul cărților.

— Astea-s doar cele care n-au mai încăput, spune el.

Traversez în urma lui livingul și intrăm într-un birou spațios, ca dintr-un film vechi — patru pereți cu cărți din podea până-n plafon, o masă mare, cu picioare groase, și un fotoliu de piele în fața șemineului.

— Aici îți fumezi tu pipa seara?

Schițând un zâmbet, deschide sertarul de sus al mesei de lângă fotoliul de piele, pentru a da la iveală patru pipe vechi, așezate frumos pe un suport de lemn.

Eu râd și el gâfâie.

— A cui e casa asta?

— A lui dr. Gastrell. Ai făcut Chaucer cu el? Sau seminarul despre Milton?

Clatin din cap. Am auzit de Gastrell. „Gastric“, îi zice lumea. Nu te apropia, mi s-a spus, e notoriu de dificil. Chiar poți să participi la seminare dacă nu ești încă masterand?

— Și-a luat un an sabatic, face cercetare la Merton.

Vede că nu știu despre ce vorbește.

— La Oxford. Ne-a rugat să avem grijă de casă cât e el plecat.

— V-a rugat?

— Pe Yash și pe mine.

Yash?

Sunt atâtea lucruri pe care se așteaptă să le știu!

După care niciunul dintre noi nu mai știe ce să spună. Sam închide sertarul cu pipe și eu îl întreb unde e baia. Îmi arată o ușă înclinată, sub scară. Nu mă presează nicio nevoie, de fapt. Trebuie doar să fiu singură o clipă. Vasul de toaletă e adânc și puținele mele picături de urină se aud când lovesc apa, așa că mă opresc. Oglinda de deasupra chiuvetei este un oval fixat sus pe perete. Îmi văd jumătate din frunte, ba un ochi, ba altul, dacă mă înalț în vârful picioarelor.

În hol nu e nimeni, ușa dinspre stradă e la câțiva pași. În zece minute aș putea fi în camera mea din Pye Street. Dar Carson și Bud vor fi acolo, ocupați cu una-alta. Se deschide un frigider și mă iau după sunet.

Stăm cu sticlele noastre de bere pe canapeaua în dungi din camera albastru-închis. Pernele sunt rigide, noi suntem rigizi și el nu este genul care să se teamă de o pauză lungă. Râcâim etichetele de pe sticle și vorbim sporadic. Mă întreabă dacă am mult de lucru la sfârșitul acesta de săptămână și-i spun că trebuie să scriu o povestire scurtă.

— De ce?

— Pentru cursul meu de ficțiune.

Dă din cap lent, absorbit de un gând pe care s-a hotărât să nu mi-l împărtășească.

— Despre ce vei scrie?

Îmi plimb privirea prin încăpere.

— Despre astă-aseară, probabil.

Pare alarmat. Apoi gâfâie.

— Bună glumă!

Ușa casei se deschide și se izbește de perete.

— Să dea dracu’! zice o voce în hol.

Ușa se trântește la loc.

— O încui, în caz că m-a urmărit.

Un hohot de râs.

— Ești acasă? Cum a fost cu Daisy?

Intră cu elan în cameră, e celălalt tip de la cursul nostru. Yash.

— Aoleu! Uite-o chiar aici.

Și-a desfăcut părul din coada de cal, e des și negru, puțin peste umeri. Se căznește să se oprească din râs.

— Daisy? zic eu.

— Daisy, da, răspunde el. Așa le zicem noi fetelor cu care ieșim. Iar fata cu care am ieșit eu astă-seară a fost o Daisy de pomină.

Zâmbește larg și vine mai aproape. Îi arunc o privire lui Sam, îngrijorată că o să-l dea afară, dar el schițează un rânjet pe care nu i l-am mai văzut până acum. E la fel de ușurat ca mine că acum suntem în trei.

— Ce s-a întâmplat? întreabă.

— Păi, mă duc s-o iau de la Kappa, spune Yash, stând în fața măsuței de cafea, vizavi de noi.

Eu și Sam ne lăsam pe spate în același timp, de parcă am fi pornit televizorul.

— Trebuie să te înscrii și să dai sânge, și să depui un jurământ de castitate, și dup-aia trebuie să stai să aștepți într-un salon de căcat, cu milieuri pe toate mesele, douăzeci de minute, împreună cu toți ceilalți penibili. Doamne, era acolo și tipul ăla, Ian — ăla care a citat ultimele cuvinte ale lui Victor Hugo.

Sam chicotește.

— Văd o lumină neagră.

— Am văzut și eu o lumină neagră la Kappa, asta-i sigur. Locul ăla îți dă fiori și mai și pute, e ca izul de pe degetele maică-mii de la toate chestiile în care și-a băgat mâna în cursul zilei.

Se uită la mine și împunge de câteva ori cu degetul în aer.

— Maică-mea e o băgăcioasă de numa-numa’. Într-un final auzim pași pe scară și toate fetele astea coboară grămadă și arată cam toate la fel, așa că niciunul dintre noi nu-și mai amintește cu care dintre ele are întâlnire, fiindcă am stat toată seara închiși în țarcul ăla. Mă rog, una mă identifică din șirul de suspecți și ieșim naibii de acolo. O duc la Pip’s, vorbim despre taică-su, care are nu-ș’ ce boală rară oribilă, și despre frate-su, care pare să fie un bou, și comand ceva ce ar fi trebuit să se numească muci castanii pe burete jegos și o duc înapoi la Kappa. Vrea să-mi arate ceva în țarc, unde acum nu mai e nimeni, doar o lumină foarte slabă, și mă pune să mă uit la o blestemată de muschetă confederată de pe perete, despre care îmi divulgă că i-a aparținut lui bunicu-său, așa că mă reped spre ușă, dar deodată picioarele ei sunt de trei metri și ajunge înaintea mea acolo, mă împinge într-un cuier și își descleștează maxilarele ca un șarpe. A fost ceva de groază.