Pentru Kıvanç

Prima zi

Povestește Studentul Demirtay

UȘA DE FIER

— De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta, am spus. Nu se mai văzuse așa ninsoare în Istanbul. Două călugărițe pleacă la miezul nopții de la spitalul Sfântul Gheorghe din Karaköy, îndreptându-se spre Biserica Sfântul Anton ca să ducă vestea cea proastă. Pe lângă ziduri erau numai leșuri de păsări. În acea lună aprilie, florile arborelui lui Iuda înghețaseră pe ramuri și se desprindeau, iar câinii vagabonzi erau măturați de viscolul care îi izbea ca o sabie. Doctore, ai mai văzut ninsoare în aprilie? De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta. Una dintre călugărițele care înaintau cu greutate pe viscol era tânără, iar cealaltă, în vârstă. Când se apropiau ele de Turnul Galata, călugărița tânără îi spune celei bătrâne: De când am început să urcăm dealul, ne urmărește un bărbat. Călugărița cea bătrână îi răspunde că un bărbat care le urmărește pe furtună și întuneric nu poate avea decât un scop.

Auzind de departe zgomotul ușii de fier, am tăcut și l-am privit pe Doctor.

Celula era rece. În vreme ce îi povesteam Doctorului, Frizerul Kamo zăcea chircit pe betonul gol-goluț. Nu aveam cu ce să ne învelim, ne încălzeam înghesuindu-ne unul în altul ca puii de cățea. Timpul se învârtea în gol de zile întregi și nu mai deosebeam ziua de noapte. Aflaserăm ce e durerea și în fiecare zi simțeam teroarea cum ne umple sufletul când eram duși la tortură. În scurta pauză în care ne pregăteam să trăim durerea, omul era totuna cu animalul, sănătosul cu nebunul și îngerul cu demonul. Când zgomotul ușii de fier a răsunat pe coridor, Frizerul Kamo s-a îndreptat de spate.

— Vin să mă ia, a zis el.

M-am ridicat, m-am dus la ușa celulei și am privit afară prin ferestruica de la nivelul ochilor. Încercând să-i văd pe cei care veneau dinspre ușa de fier, fața mi-a fost inundată de lumina becului de pe coridor. Nu se vedea nimeni, probabil așteptau la intrare. Am clipit, deranjat de lumină. Am aruncat o privire la celula de vizavi și m-am întrebat dacă tânăra azvârlită astăzi acolo ca un animal rănit mai trăia sau nu.

Când zgomotele de pe coridor s-au potolit, m-am așezat la loc și mi-am pus picioarele peste picioarele Doctorului și ale Frizerului Kamo. Ca să ne încălzim, ne-am încolăcit tălpile desculțe mai bine și ne-am apropiat obrajii de suflarea caldă a celuilalt. Și așteptarea e o artă. Fără să simțim nevoia de a vorbi, am ciulit urechile la sunetele abia perceptibile care răzbăteau de dincolo de perete.

Doctorul fusese închis în celulă cu două săptămâni înainte, iar pe mine mă aruncaseră lângă el în ziua următoare. Nu numai că-mi curățase rănile, dar mă și învelise cu haina lui. Eram luați în fiecare zi de echipe de anchetă diferite și aduși înapoi după ore întregi, aproape leșinați. Frizerul Kamo însă aștepta de trei zile. De când îl închiseseră nu fusese dus la interogatoriu, nici măcar nu-i strigaseră numele.

Ne obișnuiserăm deja cu celula lată de un metru și lungă de doi metri, care la început ni se părea mică. Podeaua și pereții erau din beton, iar ușa, din metal cenușiu. Înăuntru n-avea nimic. Stăteam pe jos și când ne amorțeau picioarele ne ridicam și mergeam roată. Uneori, când ridicam capul la auzul vreunui țipăt venit de departe, ne priveam fețele în lumina chioară care pătrundea din coridor. Ne petreceam timpul dormind sau vor­bind. Sufeream foarte tare de frig și pierdeam în greutate cu fiecare zi ce trecea.

Am auzit din nou zgomotul ruginit al ușii de fier. Ancheta­torii plecau fără să fi luat pe nimeni din celule. Am așteptat cu urechile ciulite, să fim siguri. Odată cu închiderea ușii de fier, zgomotele au amuțit și pe coridor s-a așternut liniștea. Frizerul Kamo, care respira adânc, a zis:

— Javrele, nu m-au luat, au plecat fără să ia pe nimeni.

Și-a înălțat capul și a privit spre tavanul întunecat, apoi s-a chircit pe podea.

Doctorul mi-a spus să continui povestea.

De-abia începusem „Cele două călugărițe mergeau pe nin­soarea...“ când Frizerul Kamo s-a întors brusc și m-a prins de braț.

— Puștiule, nu poți să schimbi povestea asta și să ne zici ceva mai ca lumea? mi-a spus. E-al dracului de frig aici, n-ajunge că înghețăm pe betonul ăsta, mai spui și tu povești cu ninsoare și viscol?

Oare Kamo ne considera prieteni sau dușmani? Oare se înfuria și ne privea cu dispreț pentru că îi spuseserăm că de trei zile vorbește în somn? Poate dacă l-ar lua o dată legat la ochi, l-ar atârna și i-ar sfâșia carnea, ar învăța să aibă încredere în noi. Deocamdată se mulțumea să ne suporte vorbele și trupu­rile zdrobite. Doctorul l-a atins ușor pe umăr și i-a spus:

— Dormi liniștit, Kamo.

Frizerul s-a culcat la loc.

— Nu se mai văzuse o asemenea căldură în Istanbul, am reluat povestea. De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta. Două călugărițe plecau la miezul nopții de la spitalul Sfântul Gheorghe din Karaköy, îndreptându-se spre Biserica Sfântul Anton ca să ducă vestea cea bună. Păsările înșirate pe streșini ciripeau vesele. Florile arborelui lui Iuda erau aproape înflorite în miezul iernii, iar câinii vagabonzi mai că se topeau de căldură. Ai mai văzut caniculă ca-n deșert în toiul iernii, Doctore? Una din călugărițele care înaintau cu greu pe căldura aia era tânără, iar cealaltă în vârstă. Când urcau spre Turnul Galata, călugărița tânără îi spune celeilalte: De când am început să urcăm dealul, ne urmărește un bărbat. Călugărița cea bătrână îi răspunde că un bărbat care le urmărește pe un drum lăturalnic în întuneric nu poate avea decât un scop: violul. Au urcat dealul în grabă. Nu era nimeni în jur. În această zi neașteptat de caldă oamenii se înghesuiseră să meargă pe Podul Galata, coborâseră pe malul Cornului de Aur, iar acum, la miezul nopții, lăsaseră străzile pustii. Călugărița cea tânără spune: Bărbatul se apropie, ne va prinde din urmă înainte să ajungem în vârful dealului. Atunci să fugim, propune cea bătrână. Cu fustele lor lungi și hainele groase de pe ele, au trecut alergând prin fața unor panouri publicitare, magazine de discuri și librării. Toate erau închise. Călugărița tânără se uită în urmă și zice: Aleargă și bărbatul. Abia mai respirau și sudoarea le curgea pe spinare. Bătrâna spune: Să ne despărțim înainte să ne prindă. Măcar una din noi să scape. Au luat-o la fugă pe străduțe diferite fără a ști ce le așteaptă. Cea tânără a apucat-o spre dreapta, gândindu-se că n-ar trebui să se mai uite în urmă. Și-a amintit de povestea din Cartea Sfântă și, cu gândul să nu aibă aceeași soartă cu a celor care se întorceau și aruncau o ultimă privire orașului, de departe, și-a concentrat atenția asupra străduțelor înguste și a continuat să alerge prin beznă, schimbând mereu direcția. Cei care spuseseră că era o zi blestemată avuseseră dreptate. Clar­văzători care considerau căldura excesivă din toiul iernii un semn de rău augur apăruseră la televizor, iar nebunii cartierului bătuseră toată ziua în table de metal. După un răstimp, călu­gărița cea tânără observă că nu se mai aud alți pași în afară de ai ei și își domolește fuga la un colț de stradă. Rezemându-și spatele de un zid, pe o stradă necunoscută, și privind în jur, înțelege că se rătăcise. Nu era nici țipenie de om. Ia pe lângă ea un câine care i se gudura la picioare și merge încet-încet pe lângă ziduri. De fapt, e o poveste lungă, dar eu o voi scurta. Când cea tânără ajunge în sfârșit la Biserica Sfântul Anton, află că cealaltă călugăriță nu sosise încă. Povestește repede ce li se întâmplase, alarmând pe toată lumea. Tocmai când se pregăteau să iasă în căutarea călugăriței bătrâne, ușa de la intrare se deschide și aceasta se năpustește înăuntru, răvășită toată. Cade pe un scaun, își trage suflarea și bea două căni cu apă. Călugărița cea tânără o întrebă cu nerăbdare: Ce s-a întâmplat? Povestește. Călugărița cea bătrână începe: Am cotit întruna pe străduțe diferite, să-mi piardă urma, dar n-am reușit să scap de el. În cele din urmă am înțeles că mă va prinde. Și ce-ai făcut? a întrebat cea tânără. M-am oprit la un colț și bărbatul s-a oprit și el. Și după aia? Mi-am ridicat fusta. Și după-aia? Și-a lăsat și el chiloții în jos. Și ce s-a întâmplat? Ce să se întâmple, o femeie cu fusta ridicată aleargă mai repede decât un bărbat cu chiloții în vine.

Frizerul Kamo a început să râdă de-acolo de unde stătea. Îl vedeam râzând pentru prima dată. Trupul i se mișca de parcă se distra în vis cu creaturi ciudate. Am repetat ultima frază.

— O femeie cu fusta ridicată aleargă mai repede decât un bărbat cu chiloții în vine.

Râsul Frizerului Kamo deveni hohot. M-am întins să-i acopăr gura cu palma. Deodată a deschis ochii și m-a privit. Dacă paznicii ne auzeau și veneau, ori ne băteau, ori ne pedepseau punându-ne să stăm în picioare la perete ore întregi. Și nu voiam să ne petrecem astfel timpul rămas până la următoarea repriză de tortură.

Frizerul Kamo s-a ridicat în șezut și s-a rezemat de peretele din fața noastră. Răsufla din greu și fața i-a devenit serioasă, ca înainte. Arăta ca bețivii care după ce cad noaptea într-un șanț, când se trezesc, habar nu au unde se află.

— Azi am visat că ardeam, a zis el. În cercul cel mai de jos al Infernului luau lemnele tuturor celor din jurul meu și le aruncau în focul meu. Și tot îmi era frig, la dracu’. Ceilalți păcătoși țipau, iar timpanele mi se spărgeau și se vindecau la loc de-o mie de ori. Pălălaia se întețea din ce în ce mai mult, dar eu nu mă mai săturam de atâtea flăcări. Voi nu erați acolo. M-am uitat la toate fețele pe rând, n-am văzut niciun student sau doctor. Voiam doar mai mult foc, urlam ca vitele înjunghiate și imploram.